3. Perirectita acută. Etiopatogenie. Clasificare. Tabloul clinic. Diagnosticul pozitiv. Tratamentul chirurgical.

Perirectita reprezintă o inflamație purulentă acută a țesutului celulo-adipos perirectal. Se caracterizează prin evoluția rapidă a procesului inflamator.

Etiopatogenie:

Perirectita este provocată de microflora asociată aerobă și anaerobă (colibacili, stafilococi, bacili grampozitivi și gramnegativi, bacilianaerobi sporogeni și nesporogeni).

Porțile de intrare a florei microbiene, ce instigă perirectita, sunt glandele anale din țesutul celulo-adipos perirectal. Un factor predispozant la supurarea glandei anale îl reprezintă dimensiunile mari ale glandei și sediul ei adînc. Atonia mucoasei rectale este o cauză a ocluziei ductului glandular, transformat ulterior în chist retențional abcedant și care se erupe în soațiile perianale și perirectale. Răspîndirea procesului din glandele inflamate spre țesutul adipos perirectal poate avea loc și pe cale limfatică.

În perirectita anală se confirmă mai frecvent flora polimicrobiană. Inflamația la care s-au angajat microbii anaerobi se va manifesta prin gravitatea deosebită a procesului patologic prin care evoluează: flegmonul gazos al țesutului celulo-adipos pelvian, perirectita putridă, septicemia cu anaerobi. Agenții patogeni specifici de tuberculoză, sifilis, actinomicoză rar cauzează perirectita anală.

Un fond patologic favorizant este creat de traumatismele mucoasei rectale prin corpi străini din excremente, de hemoroizi, fisurile anale, colita ulceroasă nespecifică, boala Crohn.

Perirectita se poate atesta și ca un proces secundar, în timp ce procesul inflamator difuzează în țesutul adipos perirectal din prostată, uretră (la bărbați), organele genitale (la femei).

Periproctita posttraumatică se întîlnește rar.

Clasificarea:

Perirectita acută se divizează după următoarele criterii:

1. după principiul etiologic (banală, anaerobă, specifică, traumatică);

2. după nivelul sediului abceselor, plastroanelor, fuziunilor (submucoasă, subcutanată, ischiorectală, pelviorectală, rectorectală);

3. după raportul dintre traiectul fistlei și aparatul sfincterian (intrasfincteriană, transsfincteriană, extrasfincteriană);

4. după gradul de complexitate (simplă, complicată)

Tablou clinic:

Clinic, se manifestă prin dureri intense în regiunea rectului sau perineului, însoțite de frisoane, slăbiciune, cefalee, insomnie, inapetență. Uneori în tabloul clinic predomină simptome de caracter general, cauzate de intoxicație, iar manifestările locale trec pe planul doi. Aceasta se produce în cazurile cînd procesul inflamator afectează țesutul celulo-adipos pelvian în formă de flegmon. Uneori simptomele secundare ale bolii (constipații, tenesme, disurie), vualînd simptomele principale, fac diagnosticul dificil.

De obicei, la începutul bolii se atestă dureri localizate în perineu, febră. Pe măsura delimitării procesului supurativ și a delimitării procesului supurativ și a formării abcesului, intensitatea durerilor crește, ele devenind pulsative; bolnavii, de regulă, determină zona iradierii. Această perioadă este de 2-10 zile. În cazurile în care nu se aplică un tratament adecvat, inflamația se răspîndește în spțiile retrorectale adiacente, iar abcesul se deschide în rect ori pe pielea perineului. După dechiderea abcesului , se atestă 3 variante de gfinalizare a bolii:

• formarea fistulei eprirectale (perirectită cronică);

• dezvoltarea perirectitei recidivante cu acutizări ale procesului inflamator;

• însănătoșire.

Deschiderea abcesului în rect este o urmare a reexpansionării purulente a peretelui intestinal la o perirectită pelviorectală. Cavitatea abcesului comunică cu rectul (fistula oarbă). Prin deschiderea abcesului (pe pielea perineală) se formează fistula externă. Durerile se calmază, temperatura scade și starea bolnavului se ameloirează.

Ieșirea abcesului în lumenul rectului sau spre exterior rareori se sfîrșește cu vindecarea bolnavului. Mai frecvent se instalează o fistulă rectală (perirectită cronică). Cauza trecerii perirectitei acute în cea cronică este existența unei comunicări interne între lumenul rectului cu cavitatea abcesului; în cazul perirectitei cronice, orificiul intern al fistulei se deschide în lumenul rectului, iar orificiul extern – pe tegumentul perineal. În canalul fistulei, din rect, pătrund gaze și materii fecale, care întrețin persistența procesului înflamator. Perirectita recidivantă se manifestă prin remisiuni, cînd bolnavul pare a fi însănătoșit (dispar durerile, temperatura se normalizează, plaga se cicatrizează), alternate cu noi acutizări.

Tratamentul:

Este chirurgical.intervenția chirurgicală se aplică îndată după stabilire adiagnosticului, sub anestezie generală.

Principiile generale ale operației în perirectita acută sunt:

1. deschiderea și drenarea focarului purulent;

2. lichidarea orificiului intern prin care focarul purulent comunică cu rectul.

Pentru deschiderea abcesului perirectal se recomandă incizii radiale și semilunare. Inciziile semilunare se vor aplica în formele subcutanată și submucoasă ale perirectitei. Prin această incizie se secționează ductul fistulos fără secționarea fibrelor sfincterului intern anal. Inciziile semilunare se vor efectua în perirectitele ischiorectale, retrorectale.