2.4. Genul personal

Gramaticile românești moderne și unele studii mai vechi vorbesc de existența în limba română a unui așa-zis gen personal, situat în interiorul genurilor masculin și feminin. Mărcile lui se manifestă mai ales la singular, atât în limba literară, cît și în limba populară sau vorbită. Denumirea de gen personal i-a fost atribuită de către lingvistul român C. Racoviță, care l-a studiat în 1940. Școala lingvistică de la București, împreună cu acad. Al. Dîrul, a dezvoltat observațiile lui C. Racoviță cu privire la această categorie. Referitor la această categorie ei au evidențiat urmatorul fapt că ”genul personal” caracterizează numai substantivele proprii nume de persoane sau comune care se referă la persoane cunoscute sau la obiecte personificate. [6, p. 57]O astfel de definiție o găsim și în Gramatica academică, vol.I : substantivele proprii și comune care denumesc persoane sau animale personificate[11, p.59].

D. Irimia în Gramatica limbii române menționează despre genului personal că aparțin acestei subclase a substantivelor animate, substantivele (proprii sau comune) caracterizate prin trăsătura lexico-semantică + uman și substantivele proprii denumind viețuitoare[14, p. 50].

C. Dumitriu în cercetarea Gramatica explicată a limbii române referitor la acest gen subliniază că genul personal nu reprezintă un aspect opozabil al categoriei gramaticale a genului și de aceea nu trebuie pus alături de masculin, feminin și neutru ca un al patrulea gen al limbii române. Substantivele românești pot fi doar masculine, feminine sau neutre, cu precizarea că unele masculine și feminine care indică ”persoane” au anumite particularități de flexiune. Astfel el definește genul personal ca o clasă de cuvinte stabilită - la fel cu declinările- numai pe baza criteriului formei și nu o categorie gramaticală, întrucît la substantivele respective nu apare și conținutul categorial ( entitățile numite prin substantive pot avea genul natural masculin și feminin sau pot fi în afara genului natural, a patra posibilitate fiind exclusă). Aceste cuvinte sunt reprezentate prin: substantive proprii denumind oamenii sau animalele personificate (Gheorghe, Elena), substantivele comune indicînd grade de rudenie (tată, mamă, soră), pronume de diferite feluri, indiferent de faptul că substituie nume de oameni sau de oricate alete entități ( el, acesta, altul).[10, p. 127-128]

Genul personal a fost caracterizat prin patru trăsături, care le găsim la următorii gramaticieni: I. Coteanu în Gramatica,Stilistica, Compoziția, la D. Irimia în Gramatica limbii române, în Gramatica limbii române, vol.I, Academia Română. Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan- Al. RossetiI, la C. Dumitriu în Gramatica explicată a limbii române, C. Cruceanu și U. Teodorescu în Gramatica limbii române, la Gh. Constantinescu-Dobridor, în Gramatica limbii române și la M. Andrei, I. Ghiță Limba romînă, Fonetica, Lexicologia, Morfosintaxa.

Trăsături ale genului personal:

1. Procliza articolului hotărît -lui la genitiv-dativul.:

• Genitiv-dativul singular al numelor proprii de persoană și al unor nume comune de rudenie masculine care denumesc persoană este format cu articolul hotărît lui așezat înaintea substantivului: lui Andrei, lui Dumitru, lui Alexandru.

• Genitiv-dativul singular al numelor de persoane feminine, împrumutate din limbi starăine sau construite după modelul acestora, este format cu articolul hotărît lui în poziția proclitică: lui Mini, lui Carmen.

Formele de genitiv-dativ pentru numele proprii feminine românești lui Ioana, lui Maria trebuie evitate. Formele corecte sunt:Ioanei, Mariei. [8, p. 14]

2. Aceste substantive au formă specifică de vocativ.

• Sunt marcate prin –o, -e, -(u)le, (soro, Mario, prietene, elevule, Popescule) [1,p.179]

• D. Irimia menționează:” Vocativul este un caz al substantivelor proprii și al substantivelorncomule aparținînd sau asimilate genului personal: Ioane!, Azorel!, Maria!, mamă!, tată!.

• Formă specifică de vocativ, diferită de a celorlalte substantive comune de la cere au provenit: Gheorghino-gheorghină, Lupule-lupe, Podarule-podare.[6, p. 57]

• Vocativul primește desinența –ule la acele nume de animale folosite batjocoritor în adresa unor persoane: boule! măgarule! .[ 7, p. 116].

3. Marcarea complementului direct cu prepoziția pe. (l-am văzut pe tata, l-am cunoscut pe Ion).

Referitor la trăsătura dată C. Dumitriu în Gramatica explicată a limbii române menționează că spre deosebire de antepunerea articolului hotărît la genitiv-dativul singular, care este posibilă numai la substantive, prepozișia pe precede toate cuvintele (inclusiv pronumele și numeralele) care trimit la persoane: îl cunosc pe Gheorghe, o văd pe mama, l-a anunțat pe acesta( al doilea). [10, p. 128]

4. Adjectivul pronominal posesiv se adaugă direct la substantiv, fără articol, în cazul, în cazul unor nume de persoană cu relații strînse între ele (mai ales de rudenie). De exemplu: frate-meu, tată-meu, unchiu-meu, bunica-mea.[11, p. 60]

Alte trăsături ale genului personal:

5. D.Irimia în Gramatica limbii române, consideră că sub aspect fonetic, substantivele proprii feminine nu cunosc unele alternanțe fonetice din flexiunea cazualăma substantivelor comune:

c / č : (N.Ac.) luncă/ (G.D.) lunci(i), dar Anca/Ancăi

o/ oa: floare/ flori(i), dar Floare(a)/Floare(i). [14, p. 51]

Asest fapt confirmă și Gh.Constantinescu-Dobridor în Gramatica limbii române. [6, p. 57]

6. În Gramatica limbii române ,vol.I aflăm altă trăsatură: prin adaugarea unor sufixe diminutive sau augmentative la numele proprii de persoane, acestora nu li se schimbă genul:

George (masc.) - Georgică(masc.)

Irina(fem.) - Irinel(fem.)

La numele comune se schimbă: fată(fem.) - fătoi(masc.). [11, p. 60]

Această trăsătură găsim și la Constantinescu-Dobridor Gh., în Gramatica limbii române. [6, p. 58] și la M. Andrei, I.Ghiță Limba romînă, Fonetica, Lexicologia, Morfosintaxa. [1, p. 179]

7. La I.Coteanu și la Constantinescu-Dobridor Gh., [6, p. 58], găsim că în vorbirea populară și familiară înaintea numelor proprii de persoană se intribuințează prepoziția de, precedată de al (alde): alde Vasile, alde Ana sau, singură, în construcții ca dobitocul de X, prostul de Ion, istețul de copil .[7, p. 117]

Doar Gh. Constantinescu-Dobridor ne prezintă următoarele trăsături:

8. Genitiv-dativul substantivelor feminine terminate în –ca și –ga este diferit de acela al substantivelor comune cu aceeași rădăcină sau cu aceleași terminații: Puicăi și Puichii, dar: puicii; Olgăi și Olghii, dar: vergii; mămucăi și mămuchii, dar: stîncii.

9. Unele dintre aceste substantive apar articulate după prepoziție, fără a primi determinări, în opoziție cu celelalte substantive care, în asemenea împrejurări, au nevoie de determinări: vorbesc despre mama, am cumpărat pentru tata, dar: vorbesc despre stîncă (sau: despre stînca aceea), am cumpărat pentru colegă (sau: pentru calega mea). [6,p. 57-58]

Referitor la cele menționate mai sus în Gramatica limbii române, Academia Română. Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan - Al. Rosseti” , autorii relatează că ”genul personal” nu prezintă o clasă de substantive clar constituită în cadrul categoriei de gen. Trăsăturile invocate în legătură cu ”genul personal” nu se manifestă omogen la toate numele de persoană, comune sau proprii. Manifestările specifice ale unor substantive comune și proprii sunt legate nu atît de caracterul ”personal” al referentului, cît, mai ales, de individualizarea prin denumire a animatelor, persoale sau nonpersonale, încadrîndu-se, de fapt, în distincția comun / propriu. Unele dintre numele comune susceptibile de a se încadra în ”genul personal”, denumind grade de rudenie: mamă, tată, tanti, sau, mai rar, demnități: vodă se comportă gramatical ca substantive proprii. Caracteristicile ”genului personal” nu au un caracter obligatoriu în comportamentul gramatical al numelor de persoană: numeroase substantive de acest fel au și variante de genitiv-dativ realizate cu encliza articolului: tatei / lui tata, popii / lui popa, de vocativ nemarcate prin dezenența(omonime cu nominativul): domnul / dmnule, etc., de construire a complimentului direct în acuzativ fără marca pe: îl chem pe preot / chem preotul etc. De altfel, trăsăturile ”genului personal” depășesc limita clasei animatelor personale, caracterizînd și unele nume proprii de animale: lui Grivei, îl văd pe Azorel etc. S-au alte nume proprii inanimate: Steaua bate pe Dinamo. [12, p.68]