3St muncă, nu glumă — răspunse cel în-

on ambiguu.

înţelegea încă adevărul.

— Dar. dacă n-ar fi aşa?

— Nădăjduiesc, totuşi, că încă te mai pricepi să dai o lovitură cumsecade.

— Cred şi eu! izbucni căpitanul.

— Ei vezi! surâse, satisfăcut, baronul.

— Numai că şi cea mai bună lovitură poate întâmpina o piedică neprevăzută.

— Şi totuşi, carnea omenească nu poate prezenta vreo rezistenţă deosebită.

— E drept, cu o zalâ, însă, lucrurile se prezintă alt fel . . .

Baronul făcu o mutră surprinsă.

— Nu vei fi vrând să zici că individul purta o zalâ? Din cate ştiu, Greifenklau e ofiţer de husari şi nu cui-rasier.

— Cu toate astea, purta o zalâ.

— Să fi bănuit că-1 ameninţă ceva?

— Probabil. N-ai decât să-1 întrebi!

Baronul îl privi cercetător pe căpitan, făcu apoi un gest dispreţuitor şi zise pe un ton jignitor:

— Care vasăzieă ai dat greş?

; povesti amănunţit totul şi nu trecu sub

ptul că fusese recunoscui de Greifenklau

ora sa.

e acestea nu se va putea dovedi nimic —

iul —, căci eu îţi voi fabrica un alibi. La

st la mine.

ă va trebui să juri, baroane?

fireşte că voi jura. Suntem aliaţi şi se cu-

jutăm, dar asta e tot ce poţi aştepta ele

pricepu ameninţarea disimulată în spatele ;nt prieteneşti, dar nu-şi trăda tulburarea, jână la fund, apoi zise calm:

să spui cu asta?

ii îndeplinit sarcina şi ai ajuns într-o si-

ită. Te voi ajuta să scapi basma curată,

mult. De altfel, mâine, vei primi poliţele

prostii? De neamţul ăla nu putem scăpa singur fel: ucigându-1! N-ai izbutit şi nici

— Hm! răcni Reillac, rămânând cu privirea aţintită în gol.

— Ei, ce zici?

După o clipă de gândire, Reillac se întinse peste masă, şuierându-i cu răutate:

— Vrei să-1 laşi pe puiul ăsta de căţea să-ţi scape?!

— Nici pomeneală. Sunt mai hotărât decât oricând.

— Bine, bine, dar când?

— Mâine, poimâine, când voi socoti nimerit. Mă mai gândesc.

— Mâine sau poimâine va fi prea târziu. Ştii dumneata când trebuie lucrat? Astăzi!

— Prea te grăbeşti.

— Chestia e foarte simplă. Dacă individul crapă noaptea asta, scapi şi de urmările greşelii de adineauri, iar eu voi rupe poliţele căpătând-o, în schimb, pe Margot.

— Dar ce te faci cu platoşa?

— Un glonte.

— Asta face zgomot.

— N-o să ne expunem.

— Bag de seamă că vorbeşti la plural. Aşadar vrei să participi şi dumneata la acţiune?

decât să lupţi împotriva lui cu pumnalul ai făcut mai adineauri. : aceeaşi părere, încuviinţă căpitanul, mvins că de data asta nu vei mai greşi

întovărăşesc, n-o fac din neîncredere, ci e.

tume?

:ă ar interveni ceva neprevăzut, ne-am pu-inul altuia. De pildă, noaptea asta e foarte nainte de a slobozi glonţul, trebuie să te

n-ai greşit ţinta.

zici că trebuie mai întâi să-1 recunosc? îunoşti? zâmbi Reillac. Ceva mai mult, tre-

luminăm faţa înainte de a trage într-insul, nternă oarbă. ) luăm?

)i mai am şi o pereche de pistoale cu ţeava a există acum noctambuli, astfel că nu vom . Afară de asta, ne vom da seama după cătorul vizat o. ofiţer sau nu. în sfârşit, ide şti pe ce drum se va întoarce Grei-

astfel că va trebui să-1 aşteptăm chiar

nu va putea vedea nimic. Şi-apoi, n-o să ne poată trăda, căci cine a văzut, vreodată, un cadavru vorbind?

Căpitanul stătea pe gânduri. Toate astea veneau prea repede. Abia dăduse greş cu pumnalul, iar acum i se cerea s-o ia de la capăt.

— Şi după aceea . . .?

— ... dăm fuga la mine acasă. în felul acesta avem un alibi.

— Mă îndoiesc. Servitorii dumitale ne vor da de gol. fără doar şi poate.

— Mă subestimezi, căpitane. Ei mă cred în bibliotecă, unde arde o lumină. Le-am interzis cu străşnicie să mă deranjeze cât timp lucrez, aşa că nici măcar feciorul nu intră vreodată acolo, fără a fi chemat.

— Ai vreo ieşire secretă?

— Fireşte. ,

— Mare şmecher mai eşti, baroane!

— Ce vrei! în vremurile astea nu ştii ce se poate întâmpla. Şi apoi, mici aventuri poţi avea oricând, aşa că, la caz de nevoie, e foarte bine ca servitorimea să poată jura, cu cugetul împăcat, că stăpânul a fost acasă.

— Bine! Dă mâna!

mai era luminată. Umbrele alunecau în-o şi, după câtva timp, observă profilul unui ndu-se lămurit pe perdea, armură căpitanul. Bine că n-a plecat. De trebuie să mi scape." e, îndreptându-se spre locul de pândă. ui n-avea mult de mers până acasă. Ajunse ) străduţă lăturalnică, care ducea drept La ;idul grădinii sale. O descuie, intră şi. în e pomeni în curtea casei. ţsea o verandă sprijinită pe patru coloane, nă la alta erau întinse şipci pe care se înco-

agăţătoare. Şipcile acestea erau bine fixate iţine cu uşurinţă greutatea unui om.

căţăra pe ele. Odată ajuns pe verandă, se na din ferestrele de la etajul întâi. Aceasta )e dinăuntru şi el bătu încetişor în geam. acolo? întrebă, încetişor, un glas bărbătesc, ipunse Reillac. avoastră, conaşule?

t-te în lături, Pierre! Trebuie să intru, lumină?

— Plec imediat, iarăşi.

— Ah, domnul baron a venit să ia ceva bani?

— Nu.

— Credeam că domnul căpitan, după ce şi-a isprăvit treaba...

— ... a pretins imediat plata? râse baronul. Nu, şi-a făcut treaba atât de prost, încât numai plată n-ar mai fi putut pretinde.

— Măgarul!

în tonul ordonanţei puteau afla dispreţ, mândrie, conştiinţă de sine, compătimire şi nu numai atât. Se vedea bine ce voia să zică, anume că el ar fi făcut-o mai bine decât căpitanul. De altfel, Pierre era îndeajuns de politicos, numai că vorbele sale căpătaseră acea notă de intimitate obişnuită la servitorii bătrâni, care sunt iniţiaţi în tainele stăpânilor.

— Ai dreptate, e un măgar, spuse baronul. Dar o scuză tot are: neamţul purta zale.

— Mon Dieu! Atunci nu ajută decât glonţul.

— Aşa e. Unde mi-s pistoalele?

— Colo, în sertar. Dar nu veţi fi vrând s-o faceţi singur...

Baronul dădu din cap afirmativ.

la mine.

;asta, Pierre trase sertarul biroului, scoase u pistoale şi începu să încarce unul.

lanterna? întrebă Reillac. birou.

la punct!