Iniştitâ, copila mea, fii liniştită! Nu mi pot cerul ar putea îngădui triumful unui astfel

sări în picioare.

dacă, totuşi, se va întâmpla?! strigă ea.

erau încă umezi de lacrimi, dar de pe chipul

— Cerul îl va ajuta numai pe acela, mamă, care va încerca să se ajute singur. Dumnezeu nu abate asupra noastră încercările, ca să ne scape iarăşi îndată de ele, înainte de a fi luptat noi înşine. Nu, mamă, dacă va fi să nu mai existe într-adevăr alt mijloc împotriva nemerniciei acestui Reillac, ei bine, atunci dacă Domnul va vrea astfel, voi fi în faţa lumii soţia lui.

— Margot!

— Dar niciodată, mamă, niciodată nu voi fi a lui! Niciodată nu mă va putea atinge! Dacă va împinge nemernicia până într-acolo, încât să mă silească să port numele lui murdar, atunci se va târî ca un câine la picioarele mele şi zadarnic se va gudura ca să-mi cerşească măcar o vorbă bună ori o privire.

ICHEMONTE

2 părăsi pe cele două doamne, sublocolc-eifenklau, cu gândul îndreptat mereu spre itu câteva străzi, apoi intră într-o cafenea, rele cafenele de bulevard, cu terasa în plină le poţi privi desfăşurându-se viaţa oraşului, ală şi se aşeză în dreptul unei ferestre, puţin timp zări ivindu-se un bărbat la a se simţi îndemnat să se dea la o parte din imeni altul decât căpitanul de gardă Riche-alte câteva minute, un al doilea bărbat se esta.

u nu-1 cunoştea; era baronul de Reillac, ? întorcea ele la doamna Richemonte. Şi pă-t voia destinului ca tânărul sublocoteneni

— Ah, atunci aştept cu plăcere. Am nevoie de câteva mii de franci. Şi ce părere avea buna mea mamă vitregă despre toată tărăşenia?

— Aceea pe care o poate avea orice femeie într-o asemenea împrejurare... la început nu credea, apoi a început să se tânguie şi să bocească, fiu nu pot suferi blestematele de lacrimi, de aceea am vorbit concis.

— Şi Margot?

— A tăcut chitic.

— Crezi că se rezolvă?

— Fireşte.

— Şi dacă nu?

--.- — Atunci o să te odihneşti niţeluş la. răcoare.. _:.

— Pe toţi dracii, glumeşti, baroane. între prieteni nici în glumă nu trebuie pomenite asemenea chestiuni neplăcute.

Baronul înălţă din umeri, cu nepăsare.

— Prieten? Glumă? La naiba cu toate astea! îţi mărturisesc că te-am ajutat numai de dragul surorii dumitale. Dacă ea va deveni soţia mea te iert de datorie şi-ţi mai dau pe deasupra cincizeci ele mii de franci. Poliţele mamei dumitale, în valoare de o sută cincizeci de mii de

de datoria dumitale de la 'foc şi de hm!

, ştii. . .

racii! Cine le-a . . .

tane.

strigă Richemonte. Şi-mi spui toate astea

Iceeaşi linişte cu care îţi dau banii. Vreau satisfacţie. Margot va şti că eu sunt acela compromis, căsătorindu-mă cu sora unui

jmni tăcerea. Greifenklau se aşteptase ca izbucnească. Dar nu se întâmplă aşa. El linile înnobilatului furnizor al armatei, de i osteneala să-şi stăpânească mânia, mva — zise el — că mă tem de neamţul eea am respins provocarea? O să mă bat sul.

ăştia sunt foarte sensibili la chestiunile

peste o săptămână sunt cumnatul dumitalc şi te iert de toată datoria.

Plătiră şi plecară.

Greifenklau ascultase cu toată luarea aminte, fără să piardă nici un cuvânt din convorbirea celor doi. Totul era acum limpede pentru dânsul; ticălosul acesta de baron socotea să obţină mâna domnişoarei Margot, sora căpitanului pălmuit; doamna Richemonte datora baronului, pe poliţe, o sută cincizeci de mii de franci; cu suma aceasta şi datoriile căpitanului voia deci s-o cumpere pe frumoasa fată.

Greifenklau îşi sprijini capul în palma şi începu să socotească: „Patruzeci şi cinci de mii de taleri e tot ce posed, şi asta numai dacă-mi vând moşioara. Dac-aş ii mai bogat, aş plăti totul, şi cele două femei ar fi libere".

Porni încetişor spre casă. Nu-şi putea abate gându-' rile de la Margot şi de la cei o sută cincizeci de mii de franci iar noaptea. în somn, visă o celulă întunecată şi umedă de închisoare, în care lâncezea tânăra.

Când se trezi, fu bucuros că scăpase de coşmarul acesta, dar chipul obsedant îi apăru acum şi mai luminos şi resimţi un dor atât de fierbinte după dânsa, încât abia avu răbdare să aştepte după-amiaza.

le grijă pentru mama bolnavă, ci de cu [şi munci mintea zadarnic, până când, în , convorbirea alunecă asupra chestiunilor

ui ei căpătă iarăşi o expresie de viaţă şi

liez, domnule — spuse ea. Ce fericire tre-i atunci când te întorci acasă, după ce-ai rte pe câmpul de luptă, şi' te înfăţişezi ca faţa soţiei iubite sau a logodnicei, invidia, domnişoară, răspunse el. O ăse-nu-mi este hărăzită.

neică inima mea este deocamdată liberă., iii în pământ şi-1 întrebă: oare ca inima să aibă întotdeauna un rol

închipui fericirea fără participarea inimii? i nu, dar inima poate participa în dife-

cercetător. îi văzu buzele tremurând în Ui de hotărâre întunecată i se in/tipări pe

Ca un bun diplomat, prin această întrebare voia să-i smulgă taina, însă ea nu ghici asta şi răspunse:

— Voi încerca să-ţi dau un exemplu . . . înehipuie-ţi o fată tânără, frumoasă şi bună. Ea întruneşte toate însuşirile pentru a face fericit un bărbat. Şi iată că apare unul care se simte vrăjit de farmecele ei. El caută să-i obţină mâna, dar e respins. Nu se lasă însă, ci începe să uneltească. îşi îndreaptă armele spre rudele ei, le nenoroceşte, şi îşi jură să-i ţină în puterea sa până va izbuti să pună mâna pe fată. Acesta e'preţul...

— Şi fata ce face?

— Ea îi întinde mâna, ca să-şi salveze familia.

— Asta înseamnă că n-a iubit niciodată, sau are o inimă mare, un spirit de jertfă rar şi o încredere nestrămutată că va izbuti să-1 corijeze pe ticălos.

— Nu, nu vrea asta, ci numai să-1 pedepsească.

— Ah, te contrazici, domnişoară. înainte spuneai că fata îi întinde mâna, ca să-i salveze pe ai ei, şi acum spui că face asta pentru a-1 pedepsi.

— Da, vrea să-1 pedepsească îngrozitor. Să fie soţia lui şi totuşi el să n-o poată atinge niciodată.

— Fata aceasta este un diavol, domnişoară. Da. da,

Un nnA"\rar^t Hi.Q-unl TTn ocffol rio r-il-jv-i r^vifr. fi +'ijrivif t~»ii_

copilă să se substituie lui Dumnezeu, în~ tă, a-i aduce o jertfă atât de grozavă? te. Ea făurise planul într-o clipă de furie îl îi înfăţişa urmările într-o lumină care Dânsul ştia că ea vorbise despre ea în-dul acesta, inima i se strânse. Se simţi jdat şi, într-o pornire nestăpânită, îi luă

it ceea ce spui. Ai desprins cumva toate ifernul" lui Dante?.. Repet: femeia despre ir fi un diavol; va chinui, dar va fi şi »a însăşi. Nu există nici o situaţie absolut bsolut fără scăpare. Distruge planul acesta. oare şi coşmaruri!

a cuvintele de pe buze. Paloarea de pe se- şi acum chipul ei era acoperit de rolă care exprima ruşinea. Totuşi, ea mai îcercare să se apere:

ă nu există nici o altă cale de salvare? putea susţine asta, domnişoară? Noi oa-miopi, uneori chiar orbi. Ceea ce ni se este adesea cu neputinţă de îndeplinit şi.

— Dacă ar fi un caz real, ar fi cineva îndreptăţit sâ-1 povestească?

— Ghicesc pe cine priveşte acest caz! răspunse el. devenind îndrăzneţ.

Ea roşi şi mai tare. ştiind că avusese gânduri pe care el le numise diavoleşti. Nu îndrăzni să îi ceară părerea, totuşi îl privi întrebătoare.

— E vorba de propria dumitale persoană, nu-i aşa, domnişoară?

Ea întoarse capul într-o parte, cu sfială;

— Şi acum mă condamni?

Se numise frumoasă şi cât de ridicol vorbise despre nurii ei!

— Nu, nu te condamn. Te-ai cam pripit în hotărârea dumitale. Totuşi, doresc nespus ele mult să te pot ajuta, chiar dacă ar fi numai cu un sfat bun. Îmi dai voie să pun unele întrebări?

— Da.

— 31 urăşti pe baron?

Ea îl privi nespus de surprinsă.

— 11 cunoşti?

ui moarte şi el e vinovat. Nu-i aşa eă mă con-ine a mai văzut soră care-şi dispreţuieşte fratele? i te condamn, ci mulţumesc lui Dumnezeu eă c ele dumitale vitreg. Şi eu îl dispreţuiesc, m? îl cunoşti?

, şi acesta e al doilea lucru pe care trebuie să tesc. Ai auzit cumva că fratele dumitale a avut e cu un ofiţer german?

rine, acest ofiţer sunt eu. Dacă te-aş fi cunos-poate că l-aş fi cruţat. .

am să-ţi iert nimic, domnule. Ţi-ai apărat atâta tot. Era datoria dumitale. Să ne des-şteni.