1 Căpitanul gărzii imperiale

Era anul 1814. Napoleon I, învins, se afla în drum spre insula Elba, unde fusese exilat. în ziua de 31 martie, Aliaţii intraseră în Paris, în frunte cu stăpânitorii Austriei, Rusiei şi Prusiei. Unul însă, care contribuise, desigur, în cea mai mare măsura la victoria armatelor aliate, stătea în Montmartre şi nu putea lua parte la alai; acesta era bătrânul mareşal Blucher.

Căruntul mareşal „înainte!" suferea de friguri şi de o inflamaţie a ochilor. Lupta de la Paris o condusese purtând pe cap o pălărie mare, femeiască, pentru a-şi apăra ochii. Până şi la intrarea triumfală se arătă călare, cu aceeaşi pălărie de mătase verde sub chipiul de general. Dar, la rugăminţile lui Gneisenaus şi ale ge-

Irt se aflau, într-o după-amiază, câţiva [ cărţi. După vorbă, păreau să fie fran-

lor milităroasă le trăda profesiunea.

învecinată şedea un tânăr civil căruia, ii absent pe care-1 afişa, nu-i .scăpa nici t conversaţia celorlalţi.

deschise uşa şi intră un bătrân foarte tt care, după ce salută scurt, luă loc la e din faţă. Comandă o ceaşcă cu bere ce i se aduse, păru atât de ocupat încât lisi de nimeni.

*râ distinsă, pe care fruntea lată, nasul oiat, precum şi gura fină, umbrită de o şi pleoştită, u făceau deosebit de expre-lor desăvârşite li se adăugau o bărbie ochi de un albastru foarte blând. Din-

o privire limpede, capabilă, însă, de-a dură şi ascuţită.

. mai ceru o ceaşcă, şi încă unaj. le ardea cu putere; în local era zăduf, inul transpiră, probabil şi de pe urma •ă să-i pese de nimeni, îşi scoase haina,

n-ar fi însemnat nimir AYtrnnrHinar- In

dalii, distracţiile lor sunt mitocăneşti şi toate moravurile absolut respingătoare. Bunăoară, individul ăsta! Un ţărănoi împuţit, căruia i s-ar cuveni sâ-i arătăm uşa!

— De ce n-am face-o?! întrebă al treilea. Sau, de ce n-am porunci chelnerului să-i repeadă o palmă acestui bădăran şi să-1 azvârle pe uşă afară? La urma-ur-mei, nemţii nu-s decât nişte jigodii care merită oricând câteva ciomege pe spinare.

La aceste cuvinte, tânărul de la masa vecină se ridică, îndreptându-se către ceilalţi.

— Monsieurs, zise el, îngăduiţi-mi să mă prezint. Numele meu e Hugo de Greifenklau, locotenentul de ulani* în serviciul Majestăţii Sale, Regele Prusiei. Domnul despre care tocmai aţi vorbit, este Excelenţa Sa Mareşalul von Blikher. Aştept să retractaţi tot ce aţi spus despre dânsul şi despre germani, în general.

Jucătorii părură intimidaţi când auziră că cel pe care-1 insultaseră nu era nimeni altul decât temutul mareşal, dinaintea căruia pălise până şi steaua marelui Napoleon Bonaparte. Murmurară ceva neînţeles, care putea fi luat drept scuze şi doar acela care-i numise pe germani „jigodii" mai strecură printre dinţi câteva înjurături. De altfel, el sări în sus şi se propti amenin-

cesta, îmi daţi voie să vă întreb cum vă

iru de numele meu. Sunt Albin Riehe-al gărzii imperiale, răspunse francezul, .ci observase cum Bliicher urmărea clis-iminte, deşi părea la fel de absent ca

ci că mareşalul i-un bădăran, iar ger-dii, bune de ciomăgit? întrebă Greifen-

! râse Richemonte, obraznic.

ii vei permite să-ţi trimit martorii mei.

Imea ridicolului! Nu mă bat cu nemţii!

:e zici dumneata e laşitate şi, totodată, ai impresia că noi, germanii, nu cu-bunei cuviinţe, fiind, şi în această pri-

jigodiilor care merită bătaie, află atunci,

îonte, că dumneata eşti acela care ar

:. Şi, deoarece se pare că educaţia dude dorit, primeşte pe loc ceea ce ţi se

şi-i trase francezului o palmă zdravana.

Ridică braţul însă, în aceeaşi clipă, Greifenklau îi repezi un pumn în faţă, dar cu atâtaw'utere, încât celălalt se clătină şi se prăbuşi, ki pământ.

Printre cei de faţă se găseau mulţi nemţi, care veneau aici mai mult ca să-1 vadă pe bătrânul Bliicher. Atacul fulgerător al lui Greifenklau fusese şi pentru dânşii o surpriză, dar acum erau gata cu toţii să-1 apere în caz de nevoie. Patronul localului le-o luă însă înainte. El îşi dădu seama că se află într-o situaţie primejdioasă, nemţii erau învingători şi. nu putea îngădui ca ei să fie insultaţi în birtul lui, câtă vreme stăpâneau Parisul. De aceea, ajutat de oamenii săi, îl împinse pe căpitanul gărzii imperiale într-o încăpere. alăturată, de unde i se mai auziră.încă vreme îndelungată urletele.

în vremea asta, Bliicher catadixi să se ridice şi, surâzând,- se îndreptă către Greifenklau:

— Bine zis, bine făcut, fiule! zise, bătându-1 prietenos pe umăr. Acesta este tratamentul cuvenit unor asemenea obrăznicături şi, slavă Domnului, a avut parte de el cu vârf şi îndesat. L-am auzit şi eu pe mizerabilul acela şi dacă nu mi-ai fi luat-o tu înainte, martor mi-e

t? mormăi bătrânul. Un individ care se vească astfel... abia locotenent! Căpi-e am să te fac, băiatule. Vino mâine di-i şi o să aranjăm chestia asta. Acum, însă, de bere şi scoate-ţi haina, căci e al naibii a .asta, iar afară arde soarele şi berea e ?re, nu face mofturi! Oameni suntem cu l-o să-mi jupoi carnea de pe mine din aţilor de francezi!

se supuse. Se aşeză alături de mareşal oase haina şi se întreţinu cu Bliicher. ca i-ar fi fcsi un camarad ca oricare altul,

bătrânului nu-1 puse deloc în încurcătură, numit pentru modul prietenos" în care se dată se întâmplase să-şi aprindă pipa pe a unui simplu soldat, adresându-i-se apoi

.ile, măi,, ce fel de buruiană fumezi tu mpute tot tutunul de la frunzele tale de ând să-1 arunci, ai?

e dimineaţă, când Hugo de Greifenklau se

Auzind vestea, Greifenklau se simţi puţin dezamăgit, dar amabilitatea mareşalului rl mângâie, fiindu-i o despăgubire îndestulătoare.

Chiar şi la plecare se îndreptară spre casă împreună, căci locuiau pe aceeaşi stradă. Numai că lui Greifenklau nu-i fu scris să ajungă atât de repede precum sperase.

O tânără femeie i o luă înainte. Judecând după îmbrăcăminte, părea de bună condiţie, iar statura-i înaltă, ţinuta mândră a capului şi picioarele mici trădau tinereţe şi graţie.

Deodată, doi ofiţeri cazaci îi ieşiră în cale. Se uitară la străină, îşi zâmbiră cu înţeles unul altuia şi se opriră pe trotuar astfel încât tânăra numai cu greu ar fi avut loc să treacă mai departe. Când dădu să se strecoare, unul din ofiţeri o prinse de braţ şi i se adresă într-o franţuzească stricată:

— Nu vă e teamă, domnişoară, să umblaţi singură, în vremurile astea de ocupaţie străină? Ne vom permite să vă însoţim.

Ea făcu ochii mari şi răspunse:

— Mulţumesc, n-am nevoie de compania dumneavoastră.

âmplat nimic, neamţul nostru se înclină

zicând: aţi, Idomnilor camarazi, domnişoara în-¹ nevoie de tovărăşia dumneavoastră; e

şi tocmai am ajuns o din urmă. "estor cuvinte, chipul frumos, al fetei se

nu interveni în discuţie. şi până unde, camarad? izbucni rusul.

îumeşti?

Greifenklau, de la husari. Te felicit pentru logodnica dumitale şi cuzi. E drept că te-am văzut şi, pe dum-itiam că sunteţi împreună ... . vorbi cu ochii seăpărând de mânie, dar ton mult mai prietenos. Ştia, de bună : poţi puse cu un husar. Salută şi-şi văzu i de camaradul său, în vreme ce Grei-arel braţul tinerei şi porni cu dânsa. Ea tor cu coada ochiului şi el se prefăcu că imă. Abia după ce nu mai puteau fi au-

ruşi, dădu drumul braţului fetei.

— V aş scuti cât mai repede de prezenţa mea, dar când mă gândesc ce lesne s-ar putea să mai aveţi o astfel de întâlnire, mi se pare de datoria mea să nu vă părăsesc încă. Dispuneţi de persoana mea cum doriţi!

Ea privi cercetător în josul străzii şi zărind câţiva soldaţi, îi luă iarăşi braţul.

— îmi daţi voie să mă încredinţez pazei dumneavoastră?

— Cu plăcere, domnişoară.

Străbătură împreună o bucată de drum, fără să-şi mai vorbească. Dar între două inimi tinere, o astfel de tăcere poate fi mai grăitoare decât vorbele. Şi când, în cele din urmă, ea se opri în faţa unei porţi, lui i se păru că fuseseră ceasuri întregi alături şi nu doar câteva minute.

— Aici locuiesc, domnule, zise ea.

— In cazul acesta, trebuie să vă părăsesc, îndreptaţi asupra lui, ochii ei mari se umplură de

duioşie.

— Spuneaţi,, domnule, că sunteţi husar. Aşadar, prusac? Ştiaţi că aici, la Paris, prusacii nu sunt agreaţi?

— E lesne de înţeles, în vremurile pe care le străbatem? Dar eu sunt de părere că nimeni n-ar trebui

pere ,

Vă invit să ne vizitaţi, pe mine şi pe es, în razul în care lucrul acesta vă va

întrebă el, strălucind de bucurie. Dar .e această excepţie şi primesc invitaţia, lica ora cea mai potrivită, ni mâine după amiază la trei? Dacă nu e serviciu . . .

o carte de vizită, pe care el nu cuteză :e privirea, apoi îi zâmbi ca unui vechi •u în gangul casei.

; se depărta binişor, Greifenklau îndrăzni ele fetei, Margot Richemonte, Rue d'An-

ichemonte? spuse el oprindu-se, străful-imţire întunecată. Parcă tot Richemonte pitanul acela pe care l-am pălmuit ieri! fine, mă gândesc numai la ce-i mai rău! ne care se potrivesc, la urma urmei!

luă o carte şi se trânti pe canapea: Dar icea ei limpede şi serioasă îi răsuna metr când încerca să se concentreze asupra

se strângeau parcă şi dintre ele ieşea la

lli

Ultima iubire a lui Napoleon

Sună. O servitoare se ivi în prag. El îşi spuse numele şi fu lăsat să intre. Servanta îi des;hise uşa unui salon confortabil, fără a fi însă luxos. Pe o canapea şedea o doamnă îmbrăcată în negru, al cărei păr sclipea argintiu. Trăsâturile-i delicate trădau o suferinţă tăinuită. Privirea-i întunecată se opri cercetător asupra noului sosit, iar când acesta se înclină, doamna se ridică puţin, zicând:

— Fiţi binevenit. Fiica mea nu e încă aici, pentru a vă pri-mi, deoarece am preferat să vă fac înainte o mărturisire sinceră. Luaţi foc, vă rog!

El se _ aşeză, suportând privirea ei mereu aţintită asupră-i, ca şi cum ar fi vrut .să-i scormonească în adâncul sufletului. Ce primire neobişnuită! Şi oare ce avea să-i spună, înainte de a o lăsa pe Margot să intre?

— Aţi luat apărarea fetei mele, începu bătrâna, şi inima mea de mamă vă este profund recunoscătoare. Ea şi-a exprimat dorinţa să vă cunosc, dar mă- tem că vă veţi simţi dezamăgit. Sunteţi, probabil, obişnuit să vi-i închipuiţi pe parizieni veseli şi uşuratici. Şi poate că aveţi dreptate, până la un anumit punct. Sunteţi ofiţer, iar ofiţerilor le place compania tinerelor fete. Ei

iule.-Atât am ţinut să vă spun şi nădăj-

vă simţiţi jignit, replică el. Sunteţi perfect îndreptăţită

doamnă. Nici eu nu văd în oameni doar ; să mă distreze. Sunt obişnuit să pri-eriozitate şi mă bucur că sunteţi înzes-

fel de a gândi. Serviciul pe care l-am ei Margot 1 aş face oricărei femei şi ni-Ireptăţeşte să pretind o răsplată. Sigur, l bucurat mult, dar dacă prezenţa mea sunt gata să plec imediat.

în ochii ei luci ceva ca un zâmbet de cu semn să rămână.

cred că Margot nu s-a înşelat — spuse să rămâi, domnule, şi să încerci a găsi ; în conversaţia ou două femei singura-itale trăieşte? e, nu, doamnă. Părinţii mei sunt morţi.

pierdere grea. Dar vei fi având fraţi,

ur pe lume. Trăiesc pentru datoria mea e în tovărăşia cărţilor, care 'sunt cei mai

— Tânărul acesta este într-adevăr diferit de cei de-o vârstă cu el şi de bărbaţii din clasa lui — zise doamna Richemonte. De la el ar trebui să ia pildă Albin. Pe unde o fi umblând iarăşi? De două zile nu s-a mai arătat.

Se auzi soneria.

— Poate că vine acum, zise Margot.

Cele două femei nu avură deloc expresia aceea ele bucurie ca atunci când aştepţi o persoană a cărei sosire îţi face plăcere.

—' Domnul baron de Reillac! strigă servitoarea din uşă.

Imediat îşi făcu apariţia în odaie personajul în ches tiune. Era un bărbat înalt şi foarte slab, în vârstă de vreo 45 de ani, care se comporta însă ca un tinerel dornic de viaţă. Nu s-ar fi putut zice că c urât, dar avea într-însul ceva care-1 făcea antipatic de la prima vedere.

Se înclină în mod exagerat de politicos şi sărută mâna mamei, apoi a fetei. - .

— Am sunat dincolo, dar nu mi s-a răspuns, zise el._Probabil că domnul Albin nu e acasă?

învingătorii se află încă între zidurile

început să vă agitaţi, ţi nici o teamă! râse Reillac. Cel puţin suntem inteligenţi. în altă direcţie, însă, >şti.

care rostise aceste cuvinte era ceva care nă să-1 privească stăruitor, e vrei să spui — zise ea.

el, zâmbind dulceag, spuneam numai te politica, ştiu cum să mă comport, dar, este afacerile, sunt prea scrupulos. hemoiite tuşi încetişor în batistă, cumva să discuţi afaceri cu mine, dom-re'bă ea.

glasul. Părea o fiară care se pregăteşte upra prăzii. .

nu. Am venit să-1 caut pe domnul Albin. t cuvântul de onoare că mă va aştepta

)in şi-a. dat cuvântul de onoare, o să-1

ţă din umeri.

— Eu, mint? Din nenorocire, nu! Domnul Albin însuşi mi-a povestit şi se vorbea chiar şi la club în şoaptă despre asta. Au fost de faţă trei bărbaţi, cu care stătuse la masa de joc. I-a numit pe germani „jigodii" şi pe mareşalul Bliicher, care era de faţă, 1-a făcut „mitocan". Pentru asta a căpătat câteva palme zdravene de la un ofiţer neamţ, cu care a refuzat apoi să se bată în duel.

— Dumnezeule, ce afront! gemu doamna Richemonte, căzând înapoi pe canapea.

Dar în tonul cuvintelor ei nu era nimic din inima rănită a unei, mame, ci doar un dispreţ adânc.

— Câncl se pot petrece astfel de lucruri, doamnă, veţi conveni că e posibil să nu-şi ţină nici cuvântul de onoare, urmă' baronul. Mi-a făgăduit că va fi acasă după-amiază.

— Ah, vasăzicâ e vorba şi aici de o chestie da onoare?

— Fireşte. La club s-a organizat o partidă de joc, la care a luat parte şi domnul Albin. Norocul nu i-a prea surâs; i-am împrumutat cinci mii de franci, pe care mi a făgăduit să mi-i înapoieze după-amiază la ora trei, aici, acaisă. Am venit la cinci si lot nu-1 săsesc.