5. Tipuri de comunicare interpersonală. Comunicarea verbală şi non-verbală

În psihologie socială evidentiem tipuri de com. interpersonale:

1. comunicarea imperativă – o formă autoritară a interacţiunii cu partenerul de comunicare, cu scopul acumulării controlului asupra comportamentului lui („şef – subaltern”, „părinte – copil”)

2. comunicarea manipulativă - acţiunea asupra partenerului de comunicare se face cu scopul manipulării lui în mod secret.

3. comunicarea dialogată – o interacţiune subiectivă între doi sau mai mulţi subiecţi de comunicare sub formă de dialog.

Comunicarea verbală are la bază limbajul şi scrisul. O formă a comunicării

verbale este comunicarea orală, care trebuie să fie clară, sinceră, relaxantă, angajatoare, empatică, fidelă. In comunicarea orală se operează atît cu vorbirea cît şi cu ascultarea.

Pentru o comunicare orală adecvată şi eficientă trebuie însuşite anumite comportamente verbale, ce ţin de calităţile vorbirii: Plăcerea de a vorbi ; Naturaleţea ; Claritatea ; Corectitudinea; Precizia.

O mare importanţă în comunicarea verbală o are calităţile vorbitorului.

Printre care enumeram: Claritatea; Acurateţea ; Sinceritatea; Atitudinea ;Realizarea contactului vizual; Înfăţişarea ; Poziţia ; Vocea (tonul, volumul); Pauzele în vorbire;

La fel de importante sunt în procesul comunicării calităţile ascultătorului.

Comunicarea nonverbală şi comportamentele nonverbale

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală prezintă

interes deoarece rolul ei este adesea minimalizat si pt ca într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal.

Comunicarea nonverbală are la bază: limbajul nonverbal, concretizat în:

Gesturile: ele susţin psihologic comunicarea verbală. Cercetătorii P. Ekman şi W. Friesen clasifică gesturile în următoarele tipuri:

1. gesturi mimice sau corporale –tresărire, roşeaţă; ne bâlbâim, vorbim greu; au valoare culturală (tristeţea, durerea, , neliniştea etc.);

2. gesturi de reglaj, mişcări ce permit schimbul verbal dintre interlocutori (poziţia de ascultare, schimb de priviri reciproc, ridicarea în picioare etc.);

3. mişcări care susţin şi completează exprimarea verbală (ilustrarea);

4. gesturi cu semnificaţie specială –mişcarea capului, clipitul din ochi, degetul la tâmplă;

5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu,c (aranjatul cravatei, mişcatul pixului etc.)

Expresia feţei:

Comunicarea prin expresia feţei include:

Mimica – este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi ; nările mărite etc.

Zâmbetul – este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă.

Privirea - modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. (contactului intermitent şi scurt al privirilor - lipsa de prietenie; Pupilele dilatate - emoţii puternice; Pupilele micşorate - manifestare a nesincerităţii, neplăcerii; Clipirea frecventă – anxietate).

Postura corpului

Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au; sau vor să îl aibă. Urmările posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească etc. Deosebim posturi:

• de includere/neincludere, postură prin care se defineşte spaţiul disponibil pt comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului;

• de orientare corporală – doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-avis) – predispozitia pt conversatii sau alături (paralel) – neutralitate;

• de congruenţă/necongruenţă, postură care comunică, intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul.

Spaţiul personal – ideea unui teritoriu este analizată de Edward T. Hall, care explică faptul că fiecare dintre noi, probabil din dorinţa de a câştiga un teritoriu personal, este înconjurat de „spaţiul personal” reprezentând distanţa de la care suntem pregătiţi să interacţionăm cu alţii. Hall clasifică aceste „spaţii personale” sau „distanţe”, în 4 tipuri :

1. Distanţa intimă (soti, copii)

2. Distanţa personală (prieteni)

3. Distanţa socială (discutii afaceri, conversatii ocazionale)

4. Distanţa publică (intilniri de informare, conversatie cu politicieni, pers publice)

Dacă cineva se apropie mai mult decât este necesar pentru o anumită activitate, putem deveni tensionaţi şi chiar agresivi.

Prezenţa personală

Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbrăcămintei, a mirosului, a bijuteriilor şi altor accesorii vestimentare, starea, condiţia individului. Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului, aspectul exterior şi personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:ectomorf (fragil, subţire şi înalt);endomorf (gras, rotund şi scurt);mezomorf (musculos, atletic, înalt).

Este bine să cunoaştem anumite aspecte ale limbajului non-verbal de care trebuie să ţinem cont în interpretarea lui:

• pentru a evita interpretarea greşită a unui element de limbaj non-verbal este bine să-l interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi non-verbale;

• caracteristicile de personalitate individuale, de educaţie, experienţă de viaţă, etc. sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corectă a limbajelor non-verbale;

• modul de folosire şi interpretare a limbajelor non-verbale diferă sub multe aspecte: de la cultură la cultură, de la individ la individ, de la profesie la profesie etc.