Apariţia focarului sau iniţierea incendiului

Acest fenomen este larg tratat în studiile referitoare la cauzele tehnice ale incendiilor, unde se menţionează că energia minimă necesară declanşării unui incendiu este adesea de ordinul sutelor de milijouli, cu mult mai mică decât energia degajată ulterior de arderea propriu zisă, este faza în care, datorită unor împrejurări favorabile, sunt puse în contact materialul combustibil cu sursa de aprindere, a cărei energie, acumulată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului;

Faza de ardere lentă

Durata acestei faze depinde de natura şi cantitatea materialelor combustibile, distribuţia acestora în încăpere, mărimea şi cantitatea de energie transmisă de sursele de iniţiere, având o durată extrem de variabilă ea poate dura câteva minute, ore şi în unele situaţii, chiar zile şi săptămâni (în cazul arderii mocnite).Cu cât materialul combustibil se aprinde mai uşor, cu atât căldura degajată este mai mare şi propagarea are loc mai rapid.

Faza de dezvoltare a incendiului

În această fază degajările de căldură sunt importante şi cantitatea de fum generată este ridicată. Radiaţia termică provenită de la flăcări şi corpurile incandescente devine principalul factor al transferului termic la corpurile vecine, putând determina aprinderea lor, arderea se propagă la toate obiectele învecinate cu focarul, având aerul necesar în cantitate suficientă.

Faza de ardere generalizat

După producerea fenomenului de flashover (sau, mult mai rar, backdraft), arderea se generalizează în întreaga incintă. Temperaturile se uniformizează spre valori maxime, transferul de căldură prin radiaţie devenind nepreponderent. Regimul de ardere se stabilizează şi este condiţionat fie de suprafaţa materialelor combustibile, fie de dimensiunile deschiderilor, deci de regimul admisiei aerului.

Faza de regresie

În această fază, temperatura încetează să mai crească, apoi începe să scadă, datorită epuizării combustibilului, dar scăderea nu este bruscă, acţionând în continuare distructiv asupra structurilor dacă incinta este închisă, cantitatea de aer necesară arderii devine în timp insuficientă.

Rezultă o încetinire, apoi o regresie în dezvoltarea focului, care poate să se stingă spontan.

Mecanismul de Intrerupere a arderi

Un proces fizic sau chimic aplicat printr-o serie de actiuni succesive, care trebuie sa se finalizeze prin incetarea arderii.

Pana in prezent se cunosc 4 procedee de intrerupere a procesului de ardere.

(I)Racirea Zonei de Ardere

Racirea zonei de ardere se realizeaza prin introducerea unor substante cu o temperatura mai joasa si cu caldura specifica mai mare, astfel incat sa preia o parte din caldura necesara continuarii procesului de ardere. Drept urmare, viteza de ardere se micsoreaza, iar cantitatea de caldura degajata se reduce in mod simtitor.

Pentru realizarea acestui procedeu se folosesc acele mijloace care prezinta proprietati importante de absorbtie a caldurii de pe suprafata incendiata sau incalzita, sau fac posibila amestecarea straturilor calde de lichid cu cele inca neincalzite. Procedeul de preluare a caldurii depinde de natura si particularitatile arderii. La o ardere eterogena (materialele ce se gasesc in stare de incandescenta), agentul de stingere preia caldura din intreaga zona de ardere, deci temperatura trebuie sa scada chiar si sub cea de aprindere. In cazul unei arderi omogene (cu flacara), posibilitatea prelucrarii caldurii depinde de natura si starea substantei combustibile. Daca arde un gaz este aproape imposibil ca agentul de stingere folosit sa poata prelua caldura in urma arderii substentei combustibile respective si din zona de ardere.

La arderea materialelor solide si a substantelor combustibile stratul de la suprafata se incalzeste pana la o temperatura care depaseste temperatura de aprindere.

De exemplu, la materialele combustibile solide temperatura stratului de la suprafata ajunge la 500 – 600ºC, iar la lichide 200 – 300ºC. Pentru ca la aceste materiale si substante sa se intrerupa procesul de ardere este necesar ca temperatura stratului de la suprafata sa ajunga, in urma actionarii cu agentii stingatori sub temperatura de aprindere. Practic acest lucru se realizeaza prin preluarea caldurii degajate si existente in stratul de la suprafata, atat la corpurile solide, cat si la lichide, cu exceptia lichidelor cu temperatura de inflamabilitate foarte scazuta.

Acest lucru se poate produce numai in urma contactului direct al agentului de racire cu stratul de la suprafata al materialului sau substantei combustibile.

Eficienta stingerii incendiilor folosind acest procedeu depinde de suprafata de contact, de diferenta intre temperatura stratului si a agentului de racire, de caldura lui specifica (capacitatea de a absorbi caldura), precum si de debitul cu care se refuleaza asupra materialului sau a substantei combustibile aprinse.

Agentii de stingere cu cea mai buna actiune de racire sunt: ● apa; ● bioxidul de carbon refulat sub forma de zapada carbonica; ● zapada, atunci cand lipseste apa; ● lichidele combustibile, in anumite conditii, insasi ele pot juca rolul unor agenti de racire.