Văzând ceea ce pierd alţii

Când s-a urcat înapoi în camioneta lui, chiar în faţa ma­gazinului, ne-a spus: „Continuaţi să munciţi, băieţi, şi cu cât veţi uita mai curând de plată, cu atât vă va fi mai uşor în viaţa adultă. Folosiţi-vă munca, munciţi pe gratis şi curând veţi găsi soluţii pentru a face mult mai mulţi bani decât aş putea eu să vă dau vreodată. Veţi percepe lucruri pe care alţii nu le pot vedea. Ocaziile sunt chiar sub ochii voştri. Majoritatea oamenilor nu văd niciodată aceste ocazii, pentru că de fapt caută bani şi siguranţă şi cu atât se şi aleg. Din momentul în care veţi observa din prima clipă o ocazie, le veţi observa şi pe toate celelalte tot restul vieţii. Când veţi reuşi asta, am să vă mai învăţ şi altceva. Astfel veţi evita una dintre cele mai mari capcane ale vieţii şi nu veţi mai avea de-a face absolut niciodată cu Sperietoarea.”

Mike şi cu mine ne-am luat lucrurile din magazin şi i-am făcut cu mâna d-nei Martin. Ne-am întors în parc la aceeaşi masă de picnic şi am mai petrecut câteva ore gândindu-ne şi stând de vorbă.

Următoarea săptămână la şcoală am petrecut-o gândind şi stând de vorbă. Vreme de două săptămâni am continuat să re­flectăm, să stăm de vorbă şi să muncim pe gratis.

După cea de-a doua sâmbătă, mi-am luat din nou rămas bun de la d-na Martin privind cu jind la albumele cu benzi desenate. Cel mai greu îmi era că nu mai câştigam în fiecare sâmbătă cei 30 de cenţi pentru a-mi cumpăra benzi desenate. Dintr-odată, în vreme ce d-na Martin ne spunea la revedere mie şi lui Mike, am observat că ea făcea ceva ce nu observa­sem până atunci. Vreau să spun că văzusem, dar nu luasem în seamă.

D-na Martin tăia coperta albumului de benzi desenate pe din două. Păstra doar jumătate din copertă şi restul îl arunca într-o cutie mare de carton maroniu. Când am întrebat-o ce face cu cărţile acelea de benzi desenate, mi-a spus: „Le arunc. Îi dau distribuitorului de benzi desenate doar o jumătate din copertă, ca să ştie ce marfă mi-a adus deja. Trebuie să vină cam peste o oră.”

Mike şi cu mine am aşteptat tot acest timp. De îndată ce a venit distribuitorul, am întrebat dacă nu ne dă nouă benzile desenate. La care el ne-a spus: „Puteţi să le luaţi, dacă lucraţi pentru acest magazin şi dacă nu le revindeţi.”

Parteneriatul nostru renăscuse. Mama lui Mike avea o ca­meră în plus la subsol, pe care nu o folosea nimeni. Am făcut ordine şi am pus acolo sutele de benzi desenate. În curând, biblioteca noastră de benzi desenate a fost deschisă publicu­lui. Am angajat-o pe sora mai mică a lui Mike ca bibliotecară, pentru că îi plăcea să înveţe. Ea lua de la fiecare copil 10 cenţi pentru accesul în bibliotecă, aceasta fiind deschisă între 2:30 şi 4:30 după-amiaza în fiecare zi de şcoală. Clienţii, copiii din cartier adică, puteau citi câte benzi desenate doreau în cele două ore pe care le aveau la dispoziţie. Era un adevărat chili­pir pentru ei, având în vedere că fiecare album costa 10 cenţi, căci puteau citi patru sau cinci în două ore.

Sora lui Mike îi verifica pe copii la plecare, ca să se asi­gure că nu iau cu împrumut vreun album. De asemenea, ea nota într-un registru câţi copii veneau zilnic, cine erau aceştia şi ce comentarii făceau. Mike şi cu mine am strâns cam 9,50 dolari pe săptămână în următoarele trei luni. I-am plătit su­rorii lui un dolar pe săptămână şi i-am dat voie să citească benzile pe gratis, ceea ce făcea rareori, pentru că ea învăţa mereu.

Mike şi cu mine ne-am ţinut de cuvânt, muncind în con­tinuare la magazin în fiecare sâmbătă şi adunând benzile desenate din diverse prăvălii. Ne-am ţinut de cuvânt şi faţă de distribuitor, pentru că nu am vândut cărţile. Când se ferfe­niţeau prea tare, le ardeam. Am încercat să deschidem o filială, dar din păcate n-am mai găsit pe nimeni atât de conştiin­cios şi în care să avem atâta încredere ca în sora lui Mike.

De la o vârstă foarte fragedă am descoperit cât de greu e să găseşti un personal de calitate.

La trei luni după ce deschiseserăm biblioteca, în încăpere s-a încins o bătaie. Nişte derbedei din alt cartier intraseră cu forţa şi începuseră scandalul. Tatăl lui Mike ne-a spus să în­cheiem cu afacerea asta, aşa încât povestea cu benzile dese­nate a trebuit încheiată şi n-am mai lucrat sâmbătă la maga­zin. Oricum, tatăl cel bogat era foarte încântat, pentru că aveam alte lucruri noi de învăţat. Era fericit pentru că învă­ţasem atât de bine prima lecţie. Învăţasem să punem banii să muncească pentru noi. Nefiind plătiţi pentru munca noastră de la magazin, a trebuit să ne folosim imaginaţia pentru a găsi o soluţie de a face bani. Punându-ne pe picioare propria afacere, biblioteca de benzi desenate, am reuşit să deţinem controlul asupra finanţelor noastre şi să nu mai depindem de patron. Lucrul cel mai bun a fost că din această afacere ieşeau bani chiar şi atunci când nu eram prezenţi la faţa locului. Banii au muncit pentru noi.

În loc să ne plătească, tatăl cel bogat ne dăduse mult mai mult.