1. Factorii tradiţionali de producţie

Factorii de producţie – reprezintă totalitatea resurselor materiale si umane, care pot fi atrase, alocate şi utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor.

Factorii de producţie nu trebuie confundaţi cu resursele economice. Resursele economice devin factori de producţie numai şi numai în procesul de producţie.

Factorii de producţie se deosebesc de resursele economice deoarece ei cuprind acea parte din resurse care este utilizată în procesul de producţie.

Factorii de producţie pot fi analizaţi la nivel micro, mezo, macro şi mondoeconomic.

Exista 4 grupe de factori de producţie:

1. munca

2. natura

3. capitalul

4. neofactorii

Munca şi natura sunt consideraţi ca factori primari şi originali de producţie. Munca, natura şi capitalul luaţi în ansamblu formează factorii tradiţionali de producţie.

Prima dată în gândirea economică a analizat factorii primari de producţie economistul William Petty. El afirma că munca este tatăl iar pământul este mama avuţiei. Factorii tradiţionali de producţie pentru prima dată au fost studiaţi de Adam Smith şi J.Baptiste Say.

J.Baptiste Say a formulat teoria celor 3 factori de producţie, afirmând că munca ca factor de producţie generează salariul, natura ca factor de producţie generează renta iar capitalul ca factor de producţie generează profitul.

Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor fizice şi intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.

Munca joacă un rol decisiv deoarece ea contribuie la crearea bunurilor economice, pune în mişcare ceilalţi factori de producţie, contribuie la crearea neofactorilor de producţie.

Munca are 2 laturi:

• Fizică – reflectă procesul de consum a energiei fizice, musculare.

• Intelectuală – reflectă procesul de consum a energiei nervoase.

Munca ca factor de producţie are următoarele trăsături:

1. Munca reprezintă un element asociativ al societăţii şi nu poate fi desprins de personalitatea respectivă.

2. Munca contribuie la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor, deoarece ea are caracter creativ şi contribuie la utilizarea altor factori de producţie.

3. Munca are caracter conştient şi prin aceasta se deosebeşte de activitatea animalelor.

4. Munca are dimensiuni calitative şi cantitative. Cantitative – orele de muncă, zile, săptămâni, luni, ani; Calitative – gradul de calificare şi profesionalism a lucrătorilor.

Natura – reprezintă totalitatea elementelor care sunt atrase de către oameni pentru crearea bunurilor materiale şi serviciilor.

Natura include:

a) pământul

b) bogăţiile subterane

c) pădurile(flora si fauna)

d) resursele de apă

e) aerul

Natura ca factor de producţie are următoarele trăsături:

1. Natura este un factor original şi primar. Originalitatea naturii constă în faptul că elementele ei(majoritatea resurselor naturii) sunt neregenerabile. .

2. Natura oferă bunuri materiale ,materie primă, surse energetice.

3. Natura reprezintă locul unde se desfăşoară majoritatea activităţilor economice.

4. Natura are dimensiuni cantitative şi calitative.

5. Natura se manifestă în formă materială.

Principalul element al naturii este pământul – fondul funciar. Pământul serveşte ca bază în procesul de organizare şi dezvoltare a producţiei agricole şi siviculturii.

Pământul include:

• Terenurile arabile, plantaţiile multianuale, păşuni

• Terenurile destinate pentru fondul forestier

• Terenurile destinate pentru construcţii speciale

• Terenurile destinate pentru localităţi

• Pădurile

• Viile

• Terenurile locative etc.

Factorul de producţie natura este însoţit de următoarele tendinţe:

1. Tendinţa de reducere a terenurilor agricole în urma atribuirii unor terenuri pentru construcţii cu destinaţie productivă şi neproductivă;

2. Reducerea resurselor materiale în urma exploatării intensive a bogăţiilor subterane;

3. Creşterea costurilor de extragere a resurselor şi sporirea preţurilor la resursele naturale.

Capitalul – reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile care sunt utilizate pentru producerea de noi bunuri destinate pentru realizare în scopul obţinerii unui anumit profit.

Capitalul pentru prima dată ca factor de producţie a fost analizat de către Adam Smith.

În dependenţă de natura sa capitalul se divizează în capital real şi capital financiar. În practica cotidiană capitalul fizic este numit capital real.

Capitalul Real – numit capital tehnic sau fizic este capitalul materializat în mijloace de producţie (materie primă, semifabricate, utilaje, instalaţii etc.).

Capitalul Financiar – ce se manifestă în formă de bani în numerar, depozite bancare, hârtii de valoare.

Capitalul real şi capitalul financiar luate în ansamblu formează Capitalul Economic.

Capitalul Real la rândul său se împarte în: Capital Fix şi capital Circulant.

Capitalul Fix – acea parte a capitalului real ce participă în mai multe cicluri de producere păstrându-şi forma sa naturală şi care transmite (transferă) treptat valoarea sa asupra produsului nou pe măsura uzurii sale.

Capitalul fix include:

1. capital fix activ – utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, care servesc ca condiţie în procesul de producţie.

2. capital fix pasiv – clădirile cu destinaţie productivă.

Capitalul Circulant – reprezintă acea parte a capitalului real ce participă într-un un singur ciclu de producere şi îşi transferă valoarea sa în întregime asupra produsului nou creat.

Capitalul circulant include:

1. materia primă,

2. materialele de producţie,

3. semifabricatele, combustibil, energia electrică.

4. Salariul lucrătorilor

Capitalul ca factor de producţie se află mereu în mişcare trecând consecvent prin 3 stadii:

1. T

   ransformarea capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această stadie are loc aprovizionarea întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de muncă).

2. Transformarea capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc combinarea factorilor de producţie şi exercitarea procesului de producţie cu scopul obţinerii mărfurilor respective).

3. Transformarea capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc procesul de realizare a mărfurilor fabricate).

Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.

Mişcarea în continuu a capitalului constituie circulaţia capitalului.

Capitalul Fix în procesul exploatării sale suferă uzura fizică şi uzura morală.

Uzura Fizică – înseamnă pierderea treptată a capacităţilor de producţie (tehnice) a

capitalului fix.

Asupra uzurii fizice a capitalului fix influenţează următorii factori:

• calitatea capitalului fix.

• nivelul de exploatare a capitalului fix.

• nivelul de calificare a lucratorilor care exploatează capitalul fix.

• reparaţia la timp a capitalului fix.

Pentru înlocuirea uzurii fizice a capitalului fix la întreprinderi sunt create fonduri de amortizare. Raportul dintre fondul de amortizare şi valoarea capitalului fix constituie rata amortizării.

Uzura morală a capitalului fix înseamnă pierderea treptată a valorii capitalului fix în urma creşterii productivităţii muncii şi în urma ieftinirii capitalului fix.

Pentru înlocuirea uzurii fizice şi uzurii morale sunt aplicate afară de fondurile de amortizare investiţiile respective de capital.