4. Psihoterapia și consilierea psihologică

Consilierea psihologică se deosebește de psihoterapie prin faptul că, în vreme ce psihoterapeutul practică intervenția psihologică sanogenă inclusiv în cazurile de tulburări psihice majore, consilierul psihologic încearcă să sprijine clientul în depășirea impasurilor inerente dezvoltării personale. Consilierul și psihoterapeutul lucrează atât cu individul cât și pentru optimizarea relațiilor interpersonale (relațiile dintre copii și părinți, relațiile dintre soți etc.) și/sau pentru autocunoaștere și dezvoltare personală.

Așa cum consilierea juridică este specifică juristului, consilierea medicală – medicului etc., consilierea psihologică este apanajul psihologului. Consilierea psihologică presupune intervenția specialistului pentru optimizarea vieții personale, a relațiilor, sănătăţii mintale și ameliorarea problemelor psihologice, prin reglarea vieții emoționale și a comportamentului persoanei (D. David, 2006).

Deși diferite sub aspectul conținutului (tipul de probleme abordate), consilierea psihologică și psihoterapia sunt similare sub aspectul procesului și al mecanismelor activate.

Consilierea psihologică este o intervenție specifică realizată specialmente:

a) în scopul optimizării adaptării, cunoașterii de sine și dezvoltării personale și/sau

b) în scopul prevenirii apariției ori corijării tulburărilor emoționale, cognitive și de comportament.

Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenţii care impun o pregatire profesională de specialitate. Mai specific, termenul de consiliere descrie relaţia interumana de ajutor dintre o persoana specializată – consilierul, şi o alta persoană care solicita asistenţa de specialitate – clientul. Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă.

Scopul fundamental al consilierii este functionarea psihosocială optimă a persoanei/grupului. Acest ultim scop poate fi atins prin urmărirea realizarii obiectivelor procesului de consiliere. Acestea sunt în numar de trei, şi anume:

1) Promovarea sănătăţii şi a stării de bine: funcţionare optima din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional, social şi spiritual.

2) Dezvoltarea personală: cunoaştere de sine, imaginea de sine, capacitatea de decizie responsabilă, relaţionare interpersonală armonioasă, controlul stresului, tehnici de învăţare eficiente, atitudini creative, opţiuni vocaţionale realiste.

3) Prevenţie a: dispoziţiei afective negative, neâncrederii în sine, comportamentelor de risc, conflictelor interpersonale, dificultăţilor de învăţare, dezadaptării sociale, disfuncţiilor psihosomatice, situaţiilor de criză.

Consilierea:

• este o relaţie de colaborare între consilier şi cel consiliat;

• este axată pe problemă;

• se orientează către comportamentele problematice ale clientului, dar şi către optimizarea capacităţilor sale de comunicare, luare de decizii etc.;

• integrează şi aplică principii şi strategii specifice mai multor orientări teoretice în funcţie de client;

• nu este doar o intervenţie asupra problemelor de moment, ci şi o prevenţie a unor comportamente neadaptative şi învatarea unor strategii care vor facilita o adaptare mai eficientă la situaţiile de viaţă;

• este suportiva creând un cadru în care clientul îşi poate exprima emoţiile, conflictele;

• se centrează pe situaţiile prezentului şi nu pe trecut;

• este o intervenţie de durată scurtă sau medie.

Psihoterapia poate fi definită ca „o disciplină științifică, ca o procedură de tratament psihologic sau ca o gamă de proceduri de tratament mediate printr-un schimb verbal între pacient și psihoterapeut al căror scop este ameliorarea simptomelor și îmbunătățirea adaptării sociale” (G. Ionescu, 1990). Ea este un demers psihologic, având la bază un sistem conceptual bine pus la punct și trebuie exercitată de către un psihoterapeut calificat – medic sau psiholog cu specializare în psihoterapie. Psihoterapia poate fi individuală (obiectul intervenției este individul), în grup (obiectul intervenției este individul înserat într-un grup terapeutic) sau de grup (obiectul intervenției este grupul, spre exemplu, cuplu, familie etc). Pentru simplificarea limbajului, sintagma „de grup” se utilizează adesea și cu referire la psihoterapia „în grup”.

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de suferințe psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, depresiile, fobiile, afecțiunile psihosomatice, atacurile de panică, problemele în viața de cuplu, dificultățile de relaționare, insomniile, tulburările de alimentație și terminând cu susținerea psihoterapeutică a unor pacienţi psihotici aflaţi în faza de remisiune, unde vine în completarea tratamentului psihiatric. În toate cazurile mai sus menționate, psihoterapia completează tratamentul medicamentos prescris de medicul psihiatru.

Psihoterapia se adresează și omului sănătos aflat în dificultate, care doreşte să-şi rezolve anumite probleme de viaţă sau să-şi îmbunătățească performanțele profesionale, școlare, sociale. Psihoterapia este benefică persoanelor care sunt preocupate de dorința de autocunoaştere, de o mai bună întelegere a propriului eu și de nevoia de evoluție în plan spiritual.