3. Analiza orientărilor în psihoterapie

Exista mai multe tipuri de terapii care se raportează la școli și teorii diferite. Cei mai mulți autori (Dafinoiu I., 2000) consideră că psihoterapia ar putea fi mai bine definită folosind termenul psihoterapii (plural), datorită multiplelor orientări teoretice existente la ora actuală în lume. Tocmai din acest motiv, în prezent se încearcă integrarea în psihoterapie, pornind de la ceea ce se numește factori comuni. Termenul de "psihoterapii" este utilizat, deoarece fiecare tehnică în parte se revendică teoretic de la una dintre numeroasele școli și orientări din psihologie.

Astfel, cele mai cunoscute orientări (după European Psychotherapy Association- EAP) sunt:

- psihanaliza (la rândul ei de mai multe orientări – freudiană, jungiană etc.);

- psihoterapia nondirectivă sau centrată pe persoană/client (Carl Rogers);

- terapiile cognitiv-comportamentale (Aaron T. Beck, Albert Ellis);

- hipnoterapia (Milton H. Erickson);

- psihodrama (Jacob Levi Moreno, psihoterapeut de origine română);

- programarea neurolingvistică sau NLP (Richard Bandler, John Grinder);

- psihoterapia transpersonală (Stanislav Grof);

- psihoterapia expresivă (incluzând art-terapia, terapia prin dans și mișcare, drama-terapia, meloterapia);

- psihoterapia gestalt (Frederick și Laura Perls).

Psihanaliza a fost prima formă de psihoterapie cunoscută. Psihanaliza se distinge prin faptul că încurajează verbalizarea gândurilor pacienților, incluzând asociațiile libere, fanteziile și visele din care analistul interpretează natura conflictelor inconștiente care produc simptomele pacienților.

Această formă de tratament se bazează pe teoriile lui Sigmund Freud asupra inconștientului dinamic și conflictului psihologic. Este o terapie de lungă durată ce se adresează tuturor acelor persoanelor care vor să se cunoască mai bine și să se dezvolte. Psihanaliza tratează cu succes tulburările nevrotice și tulburările caracteriale ușoare. Pacientul este văzut de trei pâna la cinci ori pe săptămână de-a lungul unui număr de ani. Cura se desfaşoară cu pacientul stând întins pe canapea, iar terapeutul se află în afara câmpului vizual al bolnavului. Pacientul încearcă să spună liber și fără să se cenzureze tot ceea ce-i trece prin minte, să asocieze liber. El va face asocieri și în legatură cu conținutul viselor, și cu sentimentele de transfer evocate în cursul procesului. Analistul folosește interpretarea pentru a ajuta pacientul să-şi lucreze și rezolve conflictele care îi afectează viața, adesea în mod inconștient. Scopul psihanalizei este reorganizarea structurală a personalității, rezoluția conflictelor inconștiente, conștientizarea evenimentelor intrapsihice și dispariția simptomelor de ordin psihogen.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală caută prin diverse metode să identifice și să modifice cognițiile maladaptative, credințele și comportamentele cu scopul de a influența emoțiile negative distructive și comportamentele disfuncționale problematice.

Principiul de baza al terapiei cognitiv-comportamentale postulează ideea că individul se comportă reieșind din situațiile imediate și din felul în care subiectul le interpretează. Psihoterapia este limitată în timp, fiind de fapt o terapie de scurtă durată, și are obiective clar definite. Se desfaşoară cu o frecvență de o dată pe săptămână, pacientul aşezat pe scaun, față în față cu terapeutul. Pacientul trebuie informat ca psihoterapia cognitiv-comportamentală îl va ajuta să se ajute singur, iar terapeutul îl va învăță sa achiziționeze abilități prin care sa rezolve nu numai problema prezentă ci și eventualele probleme similare ce pot să apară în viitor. Terapeutul trebuie să accentueze rolul însărcinărilor pentru acasă, pacientul urmând să pună în aplicare în viața de zi cu zi ceea ce a învățat în cursul ședinței de psihoterapie.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se adresează unei game variate de tulburări – de la simpla nevroză și până la tulburările de adicție. Este recunoscută ca fiind mai eficientă în tratarea diferitelor tipuri de fobii.

Psihoterapia psihodinamică se centrează pe relevarea conținutului inconștient al psihismului clientului cu scopul de ameliorare a tensiunii psihice. Deși rădăcinile sale se află în psihanaliză, psihoterapia psihodinamică tinde să fie de mai scurtă durată și este mai puțin intensivă comparativ cu psihanaliza tradițională.

Psihoterapia existențială se bazează pe teoria existențială precum că ființele umane sunt singure în lume şi conștientizează faptul că viața lor trebuie să aibă un sens anumit. Izolarea de alți oameni duce la sentimentul lipsei de sens, care poate fi depășit numai prin crearea valorilor și înțelesurilor proprii.

Psihoterapia umanistă a apărut ca reacție la behaviorism și psihanaliză și este ca urmare cunoscută sub numele de a treia Forță în dezvoltarea psihologiei. Psihoterapia umanistă se ocupă de contextul uman al dezvoltării individului, subliniind înțelesul subiectiv, respingând determinismul și preocupându-se mai degrabă de creșterea pozitivă decât de patologie. Scopul acestei psihoterapii este de a crea un mediu relațional în care persoana să poată prospera.

Psihoterapia de scurtă durată este un termen generic pentru o varietate de abordări în psihoterapie. Diferă de alte școli de terapie prin faptul că subliniază centrarea pe o anumită problemă și intervenția directă. Este bazată pe soluții și nu e axată pe problemă. Scopul nu este atât de a vedea cum a apărut problema, ci, a înţelege ce anume împiedică schimbarea.

Psihoterapia suportivă. În psihoterapia suportivă elementul esențial este sprijinul, suportul, și nu dezvoltarea întelegerii (conștientizării). Acest tip de terapie se adresează bolnavilor cu vulnerabilități serioase ale egoului, în special pacienților psihotici. Pacientii aflați într-o situație de criză, cum ar fi doliul acut, sunt și ei potriviți, ca și bolnavii suferinzi de o boală somatică cronică și invalidantă. Terapia poate fi continuată pe termen lung, în special, în cazul bolnavilor cu probleme cronice. Suportul poate prelua forma fixării de limite, creșterii testării realității, reasigurării, sfaturilor și ajutorului pentru dezvoltarea abilităților sociale.

În foarte puține cazuri, cercetările au demonstrat superioritatea eficacității unor psihoterapii în tratarea unor probleme specifice. De exemplu, este acceptat că cele mai bune rezultate în tratamentul fobiilor îl are terapia comportamentală, folosind tehnica desensibilizării sistematice. De asemenea, în cazul tulburărilor anxioase, în special în cazul atacurilor de panică, s-a demonstrat ca o terapie bazată pe relaxare musculară, restructurare cognitivă, expunere la diverşi stimuli și antrenamentul respirației (toată făcând parte din terapia cognitiv-comportamentală) dă rezultate în 80-100% din cazuri, ceea ce reprezintă o eficiență superioară tratamentului medicamentos.

În privința depresiei, însă, nu s-a reușit încă identificarea celei mai bune metode psihoterapeutice, deși unii cercetatori susțin superioritatea abordării cognitiv-comportamentale.

Nu s-a ajuns la un consens nici în privința celei mai bune psihoterapii în cazul schizofreniei, tulburărilor sexuale, anxietății generalizate, tulburărilor somnului sau în cazul tulburărilor de personalitate (idei preluate din Handbook of Psychological Assessment, ediția a treia, de Gary Groth-Marnat, 1999).

Ca metodă de tratament, psihoterapia este o intervenție psihologică asupra persoanei realizată prin mijloace și metodologii specifice, ce țin de un cadru clinic și teoretic, și care urmărește diminuarea sau înlăturarea unor simptome sau comportamente maladaptative și reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simpome/tulburări și/sau uneori prin restructurarea personalității.

În psihoterapie, se utilizează o gamă variată de tehnici: discuții (care respectă o anumită tehnică), hipnoză, sugestie, restructurare cognitivă, etc.

Disputele existente între diferitele orientări psihoterapeutice se referă în primul rând la importanța modificării comportamentale (terapia cognitiv-comportamentală) versus importanța insight-ului (psihoterapiile de orientare psihodinamică). Cercetările recente arată însă că o combinație a celor două este cea mai eficace în tratament și că aderarea la una sau alta orientare depinde în mare măsură de modul în care psihoterapeutul însuși se descurcă cu tehnicile de alplicare a metodelor psihoterapeutice. Terapeuții care preferă aplicarea intervențiilor de tip comportamental sunt cei care își reprimă sau neagă sentimentele, în timp ce terapeuții care preferă aplicarea intervențiilor orientate spre insight au tendința de intelectualizare. Acesta este motivul pentru care psihoterapia integrativă recomandă calea de mijloc în intervențiile terapeutice.