- •Cuprins
- •Preambul
- •Implicaţii generale ale psihologiei în medicină
- •Comunicarea în medicină. Principiile comunicării medicale
- •3. Aspecte psihologice ale afectivităţii în medicină
- •Aspecte psihologice ale sferei volitive a personalităţii
- •Psihologia conduitei şi activităţii
- •6. Metode de cercetare în psihologie
- •Psihologia medicală. Reprezentări generale în delimitarea domeniului
- •2. Câmpul de preocupări al psihologiei medicale
- •3. Relaţiile psihologiei medicale cu ale discipline
- •Definirea personalităţii
- •2. Biopsihotipologiile personalităţii
- •I. Tipologiile morfofiziologice
- •II. Tipologiile psihologice
- •3. Dezvoltarea personalităţii. Condiţiile de dezvoltare a personalităţii
- •4. Mecanismele de apărare ale personalităţii
- •5. Tulburările de conştiinţă ale personalităţii
- •5. Tulburările conştiinţei de sine
- •Conceptul de normalitate. Criterii de normalitate
- •Normalitatea ca proces. Limitele normalităţii
- •Normalitatea ca sănătate
- •Anormalitatea. Criterii de definire a anormalităţii
- •Psihologia sănătăţii. Delimitarea domeniului
- •Dimenisunile sănătăţii şi factorii ce influenţează sănătatea
- •3. Modele explicative clasice ale bolii şi sănătăţii
- •4. Sănătatea mintală. Caracteristicile principale ale sănătăţii mintale
- •1. Stresul. Simptomele şi cauzele stresului
- •2. Relaţia sănătate – stres
- •3. Mecanisme şi strategii de coping în stres
- •4. Tehnici de relaxare şi exerciţii antistres
- •1. Particularităţile şi componentele bolii
- •2. Modele de explicare a bolii
- •3. Clasificarea internaţională a bolilor: (isd-10 şi dsm-IV)
- •4. Durerea şi perceperea durerii
- •1. Domeniul medicinei psihosomatice
- •2. Conceptul de tulburare psihosomatică (somatoformă)
- •3. Rolul factorilor psihici în etiologia bolilor psihosomatice
- •4. Acuzele bolnavului psihosomatic
- •5. Clasificarea tulburărilor psihosomatice
- •6. Metode de tratament al tulburărilor psihosomatice
- •7. Tulburarea somatopsihică. Particularităţile psihologice ale pacientului somatic
- •1. Relațiile interpersonale. Aspecte generale
- •3. Etapele întâlnirii medic-pacient
- •4. Aspectele comunicării medicului cu pacientul
- •5. Cauzele comunicării deficiente dintre medic și pacient
- •6. Comunicarea în situații speciale. Comunicarea prognosti-cului infaust (nefavorabil)
- •1. Actul terapeutic. Caracterizare generală
- •2. Psihologia folosirii medicamentului. Efectul placebo
- •3. Complianţa terapeutică. Posibilităţi de optimizare
- •4. Evaluarea complianţei terapeutice. Alianţa terapeutică
- •1. Factori ce ţin de pacient sunt:
- •Caracteristicile schemei terapeutice:
- •Caracteristicile bolii:
- •5. Comunicare şi confidenţialitate în actul terapeutic
- •Definirea conceptului iatrogenie
- •2. Frecvența iatrogeniei. Cauzele iatrogeniei
- •3. Tipuri de iatrogenii
- •4. Prevenirea producerii iatrogeniilor
- •5. Culpa medicală. Malpraxisul
- •1. Statutul de medic
- •2. Trăsăturile de personalitate şi cele profesionale ale unui medic
- •3. Factorii stresogeni din viaţa profesonală a medicului
- •4. Comportamentul adictiv al medicilor
- •4. Sindromul arderii profesionale (burnout) în profesia de medic
- •1. Modificări comportamentale induse de boală
- •2. „Rolul” de bolnav
- •3. Atitudinea pacientului faţă de boala sa
- •4. Tipuri de pacienţi cu trăsături psihopatologice de personalitate
- •1. Calitatea vieţii şi sănătatea
- •2. Psihoprofilaxia bolilor psihice şi somatice
- •3. Modele de educaţie a sănătăţii organice şi mintale
- •4. Psihoigiena individuală și cea colectivă
- •1. Definirea psihoterapiei
- •2. Analiza tipurilor de psihoterapie în funcţie de modalitatea de derulare a ședințelor
- •3. Analiza orientărilor în psihoterapie
- •4. Psihoterapia și consilierea psihologică
- •Intrebari şi exerciţii pentru consolidarea și autoevaluarea cunoștinţelor:
1. Definirea psihoterapiei
Cuvântul psihoterapie provine din – greaca veche, psychē, însemnând spirit, suflet sau răsuflare și therapeia sau therapeuein – a vindeca sau a îngriji. Acest termen a fost utilizat pentru prima oară în jurul anului 1890. Psihoterapia era definită în acea epocă ca ameliorare a distresului sau dizabilității unei persoane de către o alta prin folosirea unei abordări bazate pe o teorie sau o paradigmă anume.
Conform definiției date de Federația Română de Psihoterapie, psihoterapia este o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat și planificat, prin mijloace și metodologii științifice, având un cadru clinic și teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice și comportamente disfuncționale.
Psihoterapia reprezintă o serie de tehnici bazate pe dialog, comunicare și schimbare comportamentală, care au ca scop ameliorarea sănătății mentale a clientului/pacientului sau îmbunătățirea unor relații de grup (cum ar fi cele din cadrul familiei). Cele mai multe forme de psihoterapie folosesc conversația ca mod de abordare a clientului/pacientului, dar există și forme de psihoterapie care utilizează alte modalități de comunicare cum sunt cuvântul scris, lucrările de artă, teatrul, poveștile, jocul (mai ales în psihoterapia copilului), desenul, dansul și mișcarea, atingerea (senzații chinestetice), sculptura, filmele etc.
Psihoterapia se poate adresa unor forme specifice de boli mentale diagnosticabile sau problemelor cotidiene de relaţionare şi de satisfacere a scopurilor personale. Tratamentul problemelor cotidiene este de cele mai multe ori denumit consiliere (distincție făcută pentru prima data de Carl Rogers).
Intervențiile psihoterapeutice sunt deseori concepute pentru a trata pacientul în modelul medical, deşi nu toate abordarile psihoterapeutice urmăresc modelul boala/tratament.
Psihoterapia este o formă de tratament și ameliorare a problemelor de natura psihologică, utilizând metode de modificare a comportamentelor, reacțiilor, emoțiilor și gândurilor distructive, dezadaptative și care ne împiedică să ne atingem scopurile. Psihoterapeutul și clientul formează o echipă care lucrează împreună la identificarea și rezolvarea dificultăților clientului.
Psihoterapeutul poate fi văzut asemenea unui profesor care își învață elevii să meargă cu bicicleta. La început va fugi alături de bicicletă, ținând de scaun pentru ca elevul să nu-și piardă echilibrul și să cadă. Atunci, când va observa că elevul reusește să-și mențină echilibrul, îi va da drumul, fiind în continuare în spatele acestuia pregătit sa-l prindă dacă se va dezechilibra, până când elevul va reusi sa meargă singur cu bicicleta, moment în care profesorul se va retrage.
2. Analiza tipurilor de psihoterapie în funcţie de modalitatea de derulare a ședințelor
În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici, dar indiferent de tehnicile utilizate, se consideră că cel mai important element în acest domeniu la ora actuală este relația terapeutică - factor comun în toate orientările terapeutice (Dafinoiu I., 2000).
Psihoterapia este practicată de psihologi, medici, psihiatri, asistenți sociali, teologi, consilieri sau absolvenți de alte studii superioare și care au formare în psihoterapie. În România, și, respectiv, în R. Moldova, psihoterapeuții sunt psihologi, medici, psihopedagogi și asistenți sociali cu formare într-o anumită şcoală sau metodă de psihoterapie.
Tipuri de psihoterapii: In ultimele două decenii, psihoterapia a devenit tot mai diversificată, înregistrându-se peste 200 de forme de psihoterapie. Există specialiști care susțin superioritatea unei anumite tehnici sau metode. În realitate, există numeroase dovezi că astfel de opinii sunt nefondate. Nu există o psihoterapie mai „bună” și alta mai „puțin bună”, ci doar abordări diferite în funcție de școala cărei aparține respectivul terapeut.
Psihoterapia poate fi practicată în mai multe forme:
- Terapie de grup – este o formă de tratament psihologic ce are ca obiectiv să vindece grupul, considerat ca un tot, precum și pe membrii acestuia (individuali) prin intermediul grupului” (G. Ionescu, 1990).
- Terapie de familie –se bazează pe teoria conform careia familia este un sistem care la un moment dat poate deveni disfuncțional. Nu se consideră că un anumit membru al familiei este „bolnav”, ci că relația în sine este cea „bolnavă”. Pentru aceasta terapeutul, va lucra cu toţi membrii acelei familii împreună.
- Terapia / consilierea maritală – este oarecum similară terapiei de familie: se consideră că problema este în relație și nu la unul sau altul din membrii cuplului. La terapia de cuplu apelează cei doi soți / prieteni cu care se lucrează împreună, pe când în cazul terapiei de familie se lucrează și cu copiii sau cu familia extinsă.
- Terapia individuală este cea care pune accentul pe persoană și se ocupă exclusiv de problematica acesteia într-o relație diadică (terapeut – pacient).