2. „Rolul” de bolnav

Orice boală presupune anumite decizii sau alegeri, care sunt influenţate, în cea mai mare măsură, de factori cu caracter sociocultural şi sociopsihologic, printre care modul în care privește comunitatea rolul de bolnav, sensibilitatea faţa de durere, reacţiile faţa de boală etc. Cele mai frecvente dintre aceste reacţii sunt: negarea bolii, agresivitatea, regresiunea, egocentrismul şi anxietatea.

Odata cu validarea rolului de bolnav, individul dobândeste un nou atribut specific acestui rol, devenind pacient prin stabilirea contactului cu instituţiile de îngrijire medicală. Însă nu toți bolnavii devin pacienţi; mulţi dintre ei preferă sa se îngrijească singuri sau să se adreseze, pentru îngrijire unor persoane din afara sistemului medical.

Rolul de bolnav implică un comportament specific, definit de T. Parson prin:

- scutirea de responsabilităţile rolurilor sociale;

- drept la ajutor din partea celorlalţi (poate varia între asumarea exagerată a rolului de bolnav şi respingerea dreptului la ajutor datorită generării unui complex de inferioritate);

- obligaţia bolnavului de a considera starea sa indezirabilă şi a coopera pentru vindecare;

- obligaţia pentru bolnav de a cere ajutor specializat, competent pentru vindecare, ceea ce implică acceptarea diagnosticului şi mai ales a tratamentului.

La modul general, „a fi bolnav” înseamnă:

- să te afli în stare de slăbiciune, boala fiind aproape de suferinţă şi limitare a posibilităţilor fizice, uneori chiar invaliditate;

- să te afli în situaţie de dependenţă;

- să resimţi anumite sensaţii de disconfort sau durere, care reprezintă un simptom-tip al stării de boală şi care reflectă situaţia de slăbiciune şi de dependenţă.

Starea de „a fi bolnav” presupune a lua contact cu instituţiile medicale, cu unul sau mai mulţi medici, cu personalul medical auxiliar. Contactul cu instituţiile sanitare, cu ierarhizarea funcţională a asistenţei medicale poate fi dificil de suportat, mai ales pentru subiecţii până atunci perfect sănătoşi. În cazul spitalizării, schimbarea totală a mediului ambiental, pierderea contactului cu familia, pătrunderea în microuniversul spitalicesc, confruntarea cu relaţiile noi din salon, secţie, cu situaţii neobişnuite (suferinţa celorlalţi, atitudinea personalului medical, regimul alimentar diferit, programul nou) fac ca, cel puţin în primele zile, bolnavilor să le crească neliniştea şi anxietatea.

Subiectivitatea bolnavului se reflectă în concepţia despre boală pe care şi-o face fiecare individ şi în modul său de a se exprima prin intermediul ei şi de a trăi. Se poate vorbi despre un „stil individual” de a fi bolnav.

Noţiunea de vindecare este strâns legată de cea de sănătate. Bolnavul trebuie să înveţe să trăiască cu „fragilitatea” sa, cel puţin potenţială şi să utilizeze mai bine ansamblul de capacităţi defensive, fizice, psihice, medicamentele fiind adesea un suport preţios, chiar indispensabil, pentru acestea.

În această adaptare, un rol important îi revine medicului, cu ajutorul căruia bolnavul va învăţa mai bine să se cunoască şi să perceapă situaţiile susceptibile să genereze repercusiuni asupra stării lui de sănătate. Cu ajutorul medicului (şi în funcţie de atitudinea pe care acesta o dezvoltă faţă de bolnav), pacientul învaţă să vorbească despre emoţiile lui, în vederea adaptării la noua situaţie existenţială.

Boala e însoţită de o serie de modificări de comportament induse de boală. Orice rană, orice boală implică o reacţie de protecţie, reacţie naturală a oricărui organism.

Una dintre modalităţile de comportament de protecţie a organismului este regresia. În cazul în care preia un asemenea mecanism de protecţie, persoana bolnavă adoptă un comportament infantil caracterizat prin:

- reducerea intereselor – pacientul trăieşte în prezent şi în viitorul apropiat, limitîndu-se la lucrurile cele mai importante pentru el;

- egocentrism – persoana bolnavă judecă lumea prin raportare la ea însăşi şi prin prisma suferinţei sale.

- dependenţa de medic şi de anturaj, de la care aşteaptă să fie îngrijit; bolnavul comportându-se ca un copil care caută o „mamă bună”;

- întoarcerea la satisfacţii arhaice: somn sau căutarea unor satisfacţii care pot favoriza alcoolismul sau consumul excesiv de medicamente;

- un mod de gândire magic, ilogic, cu supraestimarea autotputerniciei medicului, a medicamentelor sau a bolii.

Regresia sau limitarea câmpului de acțiune a pacientului are şi efecte pozitive, ea fiind, de regulă, foarte utilă şi chiar necesară. Ea înseamnă:

- abandonarea grijilor şi exigenţelor cotidiene şi recentrarea forţelor pe sine. Aceste forţe vor fi esenţiale în lupta împotriva bolii şi în evitarea vulnerabilizării bolnavului;

- acceptarea ajutorului şi a susţinerii din partea anturajului şi absenţa opoziţiei la bunul mers al tratamentului.

Refuzul adoptării rolului de pacient reflectă adesea teama de a regresa, de a fi indus într-o pasivitate excesivă. Refuzând să fie îngrijit de către anturaj şi, astfel, eliberat de tensiunile sale excesive, bolnavul se condamnă la o supraadaptare foarte costisitoare pentru sănătatea sa. De la această supraadaptare, bolnavul poate trece brusc la un nivel crescut de dezorganizare.