3. Factorii stresogeni din viaţa profesonală a medicului

Un studiu calitativ, coordonat de College of Family Physicians, Canada, a identificat principalele cauze de stres al medicilor. Factorii stresanţi personali includeau trăsăturile de personalitate şi nevoia de a echilibra familia şi cariera. Cei mai mulţi medici simţeau o mare responsabilitate, dublată de aşteptări înalte de la ei înşişi. Iar stresorii profesionali se refereau la: pacienţii provocători, supraâncărcarea programului, limitele de timp, problemele legate de competenţă, provocările legate de documentaţie şi managementul cabinetului.

Strategiile de contracarare a acestor stresori au fost:

• stabilirea unor limite de timp;

• participarea la formarea medicală continuă;

• solicitarea ajutorului;

• îmbunătăţirea relaţiei medic – pacient;

• găsirea unor forme de remunerare;

• realizarea programărilor.

Celor care au participat la studiu sănătatea le-a fost afectată în special de, lucrul sub presiunea timpului, de lipsa de suport din partea colegilor, impunerea unor reguli şi regulamente, sentimentul că sunt subevaluaţi şi preocupările financiare.

Într-un studiu recent (SUA) s-a constatat ca la sfarsitul unei ture de 30 de ore medicii suferă de tulburări ale concentrării, care corespund comportamentului unei persoane cu câteva promile de alcool în sânge.

Strategiile de reechilibrare sunt psihologice, biologice, sociale, spirituale. Cele spirituale vizează autocunoaşterea, reflectarea asupra valorilor.

De foarte mulţi ani, poate fi observată o creştere a problemelor psihice în rândurile medicilor. Mulţi dintre ei îşi găsesc refugiul în substanţe adictive. Cifre exacte despre adicţia la medici sunt greu de obţinut. Conform unor estimări credibile în domeniu, 7-8% dintre medici sunt afectaţi (ceea ce reprezintă cam 30 000 numai în Germania). Procentul acesta de dependenţi este de trei ori mai mare decât cel al populaţiei normale. Din alte surse, cum ar fi revista Arztliche Praxis (Practica medicală), reiese că 20 000 din cei aproape 388 000 de medici germani ar fi alcoolici. Chiar dacă mărimea cifrei ne sperie, în SUA, ciroza ficatului este de trei ori mai răspândită la medici decât la restul populaţiei. In rândurile medicilor dependenţi, femeile întind mâna mai degrabă spre pastile, iar bărbaţii spre sticlă. Menninger a investigat aproape în exclusivitate medici de sex masculin, deoarece aceştia au mai mari probleme atunci când trebuie să-şi exprime sentimente ca durerea, mila şi empatia. Totuşi, afirmă Menninger, bărbaţii pot să-şi ascundă incompetenţa emoţională prin raţionalizare. Deşi ei ar lasa pacienţilor impresia ca sunt distanţi, la derapaje s-ar ajunge foarte rar. Aici îi ajută concepţia mecanicistă pe care mulţi medici o au despre corpul uman, conform căreia trupul se poate drege, în caz de slăbiciune sau probleme la serviciu, cu medicamentele potrivite. Conştientizarea bolii se produce târziu sau deloc, a observat cercetătorul.

De aceea, durează în medie şase ani până ce medicii dependenţi ajung să nu-şi mai poată exercita meseria. Doctorii işi pot ascunde dependenţa multă vreme. În plus, ei reusesc cu suficient de mult succes să acopere semnele exterioare ale viciului cu ajutorul medicamentelor.

De câţiva ani, din ce în ce mai mulţi medici şi psihiatri investighează de ce atât de mulţi dintre colegii lor sunt nemulţumiţi sau nemotivaţi. Şi nu doar din cauza stresului profesional al medicilor care, asemănător cu profesorii, au relativ rar parte de o recunoaştere a activităţii lor, apar atât de des probleme psihice. Aşteptările pacienţilor şi ale medicilor, ce se contrazic reciproc, la fel joacă aici un rol important. Deşi mulţi pacienţi aşteaptă de la medic ajutor şi vindecare în orice situaţie de viaţă, majoritatea doctorilor ştiu însă că posibilităţile lor sunt limitate.

Metodele prin care medicul ar putea evita stresul:

- Să creeze bariere pentru sine. Să nu mai ia mai mult decât poate duce.

- Să creeze situaţii în care are tot timpul de ales.

- Să-şi dezvolte abilitatea de a controla mediul extern.

- Să-şi dezvolte abilităţi de management al stresului.

- Să-şi rezerve mereu timp pentru sine.

Medicii sunt consideraţi pacienţi destul de dificili. Şi asta pentru că cei mai mulţi nu acceptă ideea de a schimba rolul, de a fi pacient. Conform unui studiu realizat de revista britanică Pulse, 2 din 5 medici işi prescriu autotratament. Această atitudine poate reprezenta o soluţie. Desigur, venirea la cabinet este cea mai mare iniţiativă, însă e nevoie de timp şi consecvenţă pentru a renunţa la comportamentele adictive în favoarea altor comportamente cu utilitate socială.

Apariţia problemelor la locul de munca semnifică un stadiu deja avansat al bolii. Medicii aflaţi în acest conflict îşi autoprescriu medicamente pentru uz personal. Este vorba, în special, de antibiotice şi calmante. Şi studiul Doctori pentru doctori, realizat de BMA (British Medical Assotiation) a arătat că o treime dintre respondenţi îşi prescriu singuri medicamente, iar 1 din 10 persoane a recunoscut că foloseste alcoolul sau alte droguri, pentru a face faţă muncii sau bolilor.

Când este vorba despre o adicţie, oferirea de sprijin şi tratament pentru medici este o şi mai mare provocare. Prezenţa unei adicţii la un medic este şocantă şi considerată jignitoare. Cum statisticile arată că există astfel de cazuri, medicii ar trebui preveniţi, consiliaţi, înformaţi că adicţia poate face parte şi din viaţa lor. Cel mai des apare problema vinei şi ruşinii pentru inabilitatea sa, ca adult inteligent, care poate să facă asemenea acte iraţionale şi lipsite de inteligenţă.

Lucrurile merg mai uşor dacă medicii cu adicţii sunt trataţi ca şi colegi, iar cunoştintele lor sunt folosite pentru a ajuta la recuperarea rapidă şi compliantă faţă de tratament. Adesea, medicii nu cer ajutor direct, ei încearcă să se informeze şi caută să obţina consultaţii secrete, eventual în alte localităţi, pentru a fi siguri ca au parte de confidentialitate. Această atitudine poate reprezenta însă, doar o soluţie de moment.

Jack Warhaft, director al Victoria Doctors Health Program, Australia, a descris cum anume medicii sunt diferiţi de alte persoane cu adicţii. Astfel, ei au un IQ şi un nivel ridicat de informare, ştiu toate răspunsurile, au probleme legate de schimbarea rolului din medic în pacient, au acces la droguri (medicamente), se autoevaluează şi se tratează, întârzie, au un nivel ridicat de negare, sunt sinceri doar în mod selectiv, au tendinţa de a dicta planul de tratament pe care-l vor urma, solicită un tratament special. Şi totuşi, prognosticul în vindecarea adicţiilor nu este atât de rezervat pe cât cred medicii.

Un tratament complet implică intervenţia imediată, evaluarea şi găsirea resurselor de vindecare, terapia neîntreruptă, în general, în cadrul unei clinici, internarea, implicarea familiei, reintegrarea la locul de muncă şi, implicit, monitorizare şi un plan în cazul recăderii. Pot să apară situaţii de recădere din cauza furiei nerezolvate, sentimentelor de vină, ruşine, a izolării, eşecul lui în centrarea atenţiei pe abstinenţă, pe problemele de la locul de muncă etc.

Paşii care îi pot ajuta:

- Să se abţină de la consultaţii fugare ale colegilor, pe hol sau la telefon.

- Să admită existenţa problemei. Să se poarte ca oricare alt pacient. Medicii pot fi speriaţi sau anxioşi la fel ca orice pacient. Ocupându-se de o problemă de timpuriu, pot preveni consecinţele serioase de mai târziu.

- Să împărtăşească problemele familiei, prietenilor, colegilor.

- Să-şi accepte vulnerabilitatea.

- Consilierea, psihoterapia pot reprezenta un suport important.