1. Statutul de medic

Relaţia medic – pacient reprezintă esenţa psihologiei medicale. Ea este punctul central al relaţiei de îngrijire şi este, în cele mai multe cazuri, una dintre condiţiile şi un factor esenţial pentru procesul de vindecare.

Exista o legatură strânsă între personalitatea medicului şi modul în care îşi practică meseria. Nu se poate face o separare netă între tehnician şi om. Existenţa legăturii dintre cele două, natura ei, importanţa ei sunt variabile în funcţie de momente şi situaţii, efectele ei fiind de asemenea variabile. Efectele acestei legături pot fi benefice, dacă favorizează empatia cu bolnavul şi-l ajută pe medic să găsească o relaţie justă cu pacientul sau nefaste, dacă împiedică realizarea unei judecăţi obiective sau determinarea diagnosticului.

Reprezentările pe care şi le face medicul asupra rolului său sunt puternic influentate de reprezentările ambiante. Medicul se poate opune acestor reprezentări, poate adera la ele fără criticism sau cu mai multă distanţă şi rezervă, suportându-le, însa, întotdeauna influenţa. Medicul este învestit a priori cu imaginea pe care şi-o formează bolnavul, sub efectul presiunii sociale şi a nevoilor proprii.

De-a lungul timpului, imaginea medicului s-a schimbat, lăsând însă urme asupra percepţiei acestei profesiuni. Astfel, în majoritatea religiilor primitive, vindecătorul este reprezentantul lui Dumnezeu. La fel ca şi preotul, medicul oficiază prin respectarea unor ritualuri; veşmintele sale sacerdotale sunt bluza albă şi stetoscopul care înlocuieşte amuleta; limbajul său este, la fel ca şi al religiei, ermetic.

Medicul este personajul care posedă cunoaşterea, facultatea de a vindeca, este o autoritate luminoasă şi asigurătoare, dar el este, deopotrivă, neliniştitor, pentru că i se atribuie secrete pe care ni le închipuim noi, ca pacienţi, şi i se atribuie, de asemenea, o atoputernicie cu caracter magic, acest lucru suscitând o anumita agresivitate defensivă. Bolnavul îi poate reproşa, conştient medicului că îşi vinde arta, ceea ce ar putea fi o modalitate de a-i reproşa, inconştient, ca nu îl acceptă gratuit, pentru el însuşi.

Medicul mai este neliniştitor pentru pacient şi pentru că bolnavul, la fel ca orice fiinţă umană, are anumite secrete şi se teme ca medicul să nu le aducă la lumină, chiar dacă e vorba numai despre micile plăceri obţinute din boala sa. Această imagine a omului care este perceput ca ameninţător pentru ceea ce ar putea descoperi este evidenţă mai ales pentru psihiatri.

Statutul medicului este asociat cu aşa valori ca:

- putere,

- cunoaştere,

- devotament,

- eroism,

- putere de sacrificiu.

La nivelul statutului şi rolului pe care le cere societatea de la medic, conştient, regăsim caracteristici logice şi raţionale, cum sunt cele relevate de către Delay şi Pichot:

- competenţă tehnică;

- atitudine universalistă – medicul trebuie să trateze orice persoană, indiferent de nationalitate, religie etc.;

- specificitate funcţională – privilegiile, obligaţiile şi competenţele medicului nu sunt valabile decât în domeniul medicinei – singura instituţie, în afara căsătoriei, care permite accesul la intimitatea fizică şi morală a persoanelor. Contrapartida acestui privilegiu este „secretul profesional”;

- neutralitatea afectivă;

- atitudine altruista şi dezinteresată;

- rolul social, ce constă în autentificarea bolii, care nu intră în ordinea socială decât după confirmarea de către o instituţie medicală.

Dincolo de toate acestea, ca şi de valorile unei societăţi în ceea ce priveşte sănătatea şi boala, se vor exercita subiectivitatea bolnavului şi subiectivitatea medicului. De aceea, competenţa tehnică a medicului nu este calitatea cea mai valorizată de către bolnavi.

Medicina, deşi deţinătoare a unui arsenal informatic şi intervenţional, nu ştie încă drumul spre sănătatea deplină sau spre nemurire. De aceea, este uzual ca un medic să ceară o a doua opinie. Curajul de a cere a doua opinie nu-l au, însă, decât medicii buni.

În opinia unui medic-practician român, Nicolae Marcu, mulţi medici uită că pacienţii sunt la fel de deştepţi şi de buni observatori ca şi ei: „Pacientul simte imediat dacă eşti stapân pe situaţie, dacă ai experienţă, dacă eşti bine sau rău dispus. Dacă eşti atent la pacientul tău, vei vedea că modulează în funcţie de starea ta: se sperie odată cu tine, râde când râzi şi tu, motivat. Vine imediat şi pericolul: dacă medicul scapă vreo expresie nepotrivită, va manifesta anxietate sau frustrare. Pentru un medic, nu sunt bune, nici tonul ridicat, nici strigătul neprotocolar după un coleg mai tânar sau asistentă, etc.”.

Precum relatează Ioan Cucu în monografia sa “Psihologia medicală”, relaţia medic – pacient constituie unul dintre aspectele fundamentale cu care se ocupă psihologia medicală. Hipocrate cerea medicilor vocaţie, studii, timp, loc prielnic şi dragoste de muncă. El considera că succesul terapeutic depinde, în primul rând, de cuvânt, şi apoi de plantă sau cuţit. Deşi medicul este mai mult criticat decât onorat, rolul de salvator de vieţi i se atribuie fiecărui medic prin studiile care le urmează şi calificarea profesională pe care o obţine. Personalitatea bolnavului este importantă, dar tot atât de importantă este şi personalitatea medicului care se ocupă de bolnav. Întâlnirea dintre medic şi pacient este o întâlnire dintre două personalităţi care stau pe poziţii diferite.

Bolnavul poate veni cu diverse prejudecăţi la medic, dar şi medicul are propriile aspiraţii, viziuni, dorind ca pacientul să corespundă acestora. Aceste aşteptări ale medicului ţin, în primul rând, de temperamentul său. Dacă medicul este autoritar, el îşi va dori un pacient docil; dacă este foarte ocupat, îşi va dori un caz mai simplu etc. Balint subliniază că relaţia medic – pacient lasă curs liber tendinţelor personale, sentimentelor inconştiente, convingerilor şi prejudecăţilor. Adeseori deciziile esenţiale şi vitale se iau fără ca cineva să se simtă pe deplin responsabil. Acest anonimat al răspunderii este cultivat mai ales în cadrul instituţiilor sanitare de stat, prin instituirea unor relaţii "oficiale" şi a unor stereotipuri.

Pacientul vine la medic cu speranţa că va fi înţeles, că suferinţa lui va fi uşurată, că medicul va fi competent, că va găsi suficientă solicitudine din partea personalului medical.

Medicul e privit de către pacienţi în mai multe ipostaze prin care el: alină suferinţă; vindecă boala; salvează (uneori) viaţa bolnavului; oferă sfaturi şi recomandări în vederea profilaxiei şi igienei personale.