4. Prevenirea producerii iatrogeniilor

În prevenirea iatrogeniilor rolul principal îi revine medicului. În general, pacienții aleg să se adreseze medicilor după anumite criterii: experiență profesională, prestigiu, autoritate, volumul de activitate, poziția socială, succesele înregistrate, opinia pacienților.

În ceea ce privește administrarea medicamentelor, medicul este responsabil pentru a aprecia cu un înalt grad de profesionalism „echilibrul” care se stabilește între beneficiul terapeutic și efectele secundare și incisivitatea medicamentelor.

Medicul poate și trebuie să opteze pentru mijloacele de investigație cele mai potrivite, dar în prealabil pacientul trebuie informat în legătură cu ce presupune metoda în sine și cu posibilele riscuri la care se expune. Discernământul medicului trebuie să rămână factorul hotărâtor în alegerea fiecărui act medical în parte. El este cel care trebuie să plaseze investigațiile între metodele clasice, bazate pe experiența clinică și relația interpersonală (examenul clinic, intuiția, relația empatică medic – pacient, simțul clinic) și metodele moderne de investigație paraclinică, alegându-le, bineînțeles, pe cele mai potrivite (mai puțin invazive).

Pentru prevenirea efectelor iatrogeniei în cadrul relației cu pacientul, medicul trebuie să acționeze cu mult tact, răbdare, înțelegere, suport psihologic, pentru a-i oferi pacientului – perspectiva unei soluții terapeutice adecvate etc. Atitudinea medicului față de propriile erori sau față de erorile altor colegi trebuie să fie autocritică și critică-constructivă, cu scop de perfecționare și autodepășire.

Prevenirea iatrogeniei în spital se poate face prin umanizarea spitalelor, dotarea spațiilor de agrement, astfel încât să se apropie cât mai mult de mediul familial.

H. Ey subliniază principiile deontologice care pot contribui la diminuarea iatrogeniilor: a ști, a alege, a trata, a respecta.

5. Culpa medicală. Malpraxisul

Culpa medicală este o problemă a sistemului medical ce generează consecințe negative psihologice sau somatice și nu se limitează la boala iatrogenă. O definiție generală o consideră ca o afectare somatică (ne)intenționată, generată sau amplificată de îngrijirile medicale (inclusiv absența tratamentului indicat), ce duce la un plus de monitorizare, tratament sau spitalizare sau chiar deces. Acest tip de afectare este considerat culpă, indiferent dacă se poate preveni sau nu, dacă este sau nu rezultatul unei greșeli sau dacă a survenit într-un spital sau nu.

Termenul culpă medicală nu implică intenție, neglijență sau un anumit grad de severitate al afectării și a fost utilizat după ce o cercetare (Harvard Medical, 1991) a concluzionat că îngrijirile medicale standard generează o proporție semnificativă de suferință a pacienților. Tipuri de culpă medicală în mediul spitalicesc și în alte contexte clinice sunt: infecțiile nosocomiale, traumatismele prin cădere, arsură (prin radioterapie sau aparat medical), escare de decubit, suicid spitalicesc, diagnostic eronat, proceduri chirurgicale inutile, tratament insuficient sau în exces etc.

Malpraxisul medical este eroarea profesională săvârșită de prestatorul serviciilor de sănătate prin acţiune sau inacţiune, din neglijență, imprudență, ignoranță sau prin nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea, consimțământul și obligativitatea acordării serviciilor de sănătate, soldată cu producerea de prejudicii pacientului, care implică survenirea răspunderii civile.

Eroare profesională este eroarea de normă în exercitarea profesiunii medicale sau farmaceutice rezultată din nerespectarea sau neaplicarea normelor unanim acceptate privind comportamentul profesional, în contextul în care un alt lucrător medical sau farmaceutic, în aceleași condiții, le-ar fi respectat și aplicat.

Realizarea actului medical din neglijență presupune realizarea unui act medical, indiferent de natura sau forma acestuia, cu o atitudine dezinvoltă faţă de posibilitatea survenirii unor consecințe grave care, deși puteau fi prevăzute, nu au fost prevăzute de subiectul care realiza actul medical.

Realizarea actului medical din imprudență are în vedere realizarea unui act medical, indiferent de natura sau forma acestuia, în care a fost prevăzută posibilitatea survenirii unor consecințe negative, prejudiciabile, dar care nu au fost acceptate, existând atitudinea superficială că acestea ar putea fi prevenite.

Realizarea actului medical din ignoranță este realizarea unui act medical, indiferent de natura sau forma acestuia, de către un lucrător medical sau farmaceutic care nu posedă cunoștințele și abilitățile necesare pentru efectuarea acestuia, deși ar fi trebuit să le posede, având obligația profesională de a realiza actul medical conform pregătirii sale profesionale și standardelor terapeutice.

Malpraxisul medical este, întotdeauna, produs în contextul raportului medic – pacient, însă la survenirea acestuia pot concura și alți factori independenți de lucrătorul medical sau farmaceutic, dar dependenți de instituția medico-sanitară sau farmaceutică, de producătorii și furnizorii de tehnică și utilaj medical, substanțe medicamentoase, biologice și materiale sanitare, de furnizorii de utilități către instituțiile medico-sanitare și farmaceutice.

Standardele și reglementările referitoare la malpraxis diferă de la o țară la alta, în funcție de legislația fiecăreia, iar cadrele medicale sunt obligate să dețină o asigurare profesională de malpraxis. Importanţa răspunderii juridice nu constă doar în aplicarea unei anumite forme de răspundere, ci mai mult în rolul de corectare şi educare a individului şi societăţii, precum şi în preîntâmpinarea apariţiei unor fapte condamnate de societate, care se evidenţiază prin consecinţele lor negative. Răspunderea medicală urmărește, pe de o parte, protejarea intereselor pacientului, iar de cealaltă parte, are valoare profilactică, stimulând inițiativa prestatorului de servicii de sănătate în interesul pacientului, evitând cazurile de urmărire pentru responsabilitate.

Întrebări şi exerciţii pentru consolidarea și autoevaluarea cunoștințelor:

1. Definiţi termenul iatrogenie.

2. Ce tipuri de iatrogenii cunoașteți?

3. Enumeraţi cauzele producerii iatrogeniei.

4. Definiţi iatrogenia medicamentoasă.

5. Explicaţi în ce constă iatrogenia psihică.

6. Care dintre iatrogenii le considerați mai răspândite? Argumentaţi.

7. Cine credeţi că e responsabil pentru producerea iatrogeniei?

8. Ce metode pot fi întreprinse pentru a preveni apariția iatrogeniilor?

9. Definiţi culpa medicală.

10. Definiţi malpraxisul medical.

Bibliografie

1. Cosman D. Psihologie medicală. București: „Polirom”, 2010.

2. Iamandescu I.B. Psihologie medicală. București: „INFOMedica”, 1999.

3. Manea M., Manea T. Psihologie medicală. București, 2004.

4. Tudose Florin. Psihiatrie și Psihopatologie pentru psihologi. Bucureşti, 1998.

TEMA 12. PERSONALITATEA MEDICULUI

Structura:

1. Statutul de medic.

2. Trăsăturile de personalitate şi cele profesionale ale unui medic.

3. Factorii stresogeni din viaţa profesională a medicului.

4. Comportamentul adictiv al medicilor.

5. Sindromul arderii profesionale (burnout) în profesia de medic.

Obiective operaționale:

• Familiarizarea cu semnificația psihologică a conceptelor de bază ale temei: statutul medicului, calităţile terapeutice ale medicului, adicţie, sindrom burnout.

• Identificarea calităţilor unui medic “bun” din punct de vedere al pacientului.

• Analiza factorilor stresogeni din activitatea medicului.

• Analiza cauzelor şi condiţiilor ce provoacă adicţia comportamentală printre medici.

• Dobândirea cunoștintelor despre arderea profesională şi a modalităţilor de evitare a sindromului.

Cuvinte-cheie: personalitatea medicului; medic “bun”; stresori din viaţa medicului; adicţie; sindromul arderii profesionale (burnout).