1. Factori ce ţin de pacient sunt:

• factori de natură cognitivă (capacitatea de memorizare a individului, de înţelegere a diagnosticului, a indicaţiilor date);

• mecanismele de apărare (frecvenţa utilizării negării, represiei etc.);

• tipul mecanismelor de coping utilizate (centrare pe problemă sau pe emoţie);

• modalităţile de conceptualizare a bolii (reprezentarea bolii, a cauzelor, evoluţiei şi consecinţelor acesteia);

• factori de natură socială (suportul social, mediul familial dizarmonic, dificultăţile materiale etc.);

• vârsta pacientului (complianţă scăzută la copii şi vârstnici);

• asumarea rolului de bolnav, care să activeze motivaţia pentru însănătoşire.

2. Caracteristicile schemei terapeutice:

• complexitatea schemei terapeutice (supraîncărcarea informaţională);

• regimul de viaţă;

• lipsa informaţiilor legate de modul de administrare a medicamentelor.

2. Caracteristicile bolii:

• complianţa scăzută în bolile cu evoluţie cronică, ondulatorie, asimptomatică, în prevenţie şi în faza terminală a bolilor;

• complianţa crescută în bolile acute, cu simptomatologie bogată.

În ceea ce priveşte angajamentul redus al indivizilor cu tulburări psihice cronice, în special a celor din categoria psihozelor (tulburare afectivă bipolară, schizofrenie), Tacchi şi Scott (2005) menţionează următorii factori:

Factori demografici legaţi de afecţiune şi tratament:

• singurătatea şi izolarea socială;

• comorbiditatea cu tulburările legate de utilizarea de substanţe;

• evoluţia de lungă durată a bolii;

• antecedentele de nonaderenţă la medicaţie;

• afectarea cognitivă;

• lipsa conştiinţei bolii;

• trăirea subiectivă a efectelor secundare ale medicaţiei;

• planuri terapeutice complicate.

Factori individuali şi de interrelaţionare:

• un nivel ridicat de expresie emoţională în familie;

• lipsa conştientizării bolii;

• locus de control intern (tendinţa de a crede că evenimentele sunt întotdeauna sub controlul persoanei);

• alianţă terapeutică de slabă calitate;

• expectanţe şi atitudini negative legate de tratament;

• teama de efectele secundare ale medicaţiei înaintea folosirii acesteia;

• credinţe negative generale legate de medicaţia indicată.

5. Comunicare şi confidenţialitate în actul terapeutic

Confidenţialitatea este un concept vechi în medicină, care se regăseşte chiar în Jurământul lui Hipocrate: “Ceea ce văd sau aud în cursul tratamentului sau chiar în afara tratamentului legat de viaţa oamenilor, ceea ce cu nici un chip nu trebuie răspândit, voi păstra pentru mine considerând aceste lucruri ruşinoase pentru a fi răspândite”.

Principiul etic al respectului faţă de persoane dictează dreptul la intimitate, care ar fi violat dacă am comunica altora informaţii personale. Astfel, confidenţialitatea facilitează deschiderea la comunicare şi o relaţie terapeutică bazată pe încredere între medic şi pacient, sporind astfel eficienţa terapeutică.

Pentru a păstra confidenţialitatea în practica medicală modernă, fiecare medic trebuie să-şi dezvolte deliberat obişnuinţa de a păstra discreţia. Confidenţialitatea nu înseamnă doar păstrarea unui secret mare ocazional, ci indică mai degrabă un model zilnic de respect pentru pacienţi şi poveştirile lor.

Păstrarea confidentialităţii informaţiilor medicale respectă autonomia şi intimitatea pacienţilor, incurajându-i sa urmeze tratamentul, să discute problemele deschis şi împiedică discriminarea. Medicii trebuie să evite „capcanele” neprevazute privind confidenţialitatea, de exemplu, discuţiile despre pacienţi în drum spre serviciu, spre casă, la o cafea, ceai etc. Menţinerea confidentialităţii, însă, nu este o regulă absolută. Legea poate cere medicilor să treaca peste confidenţialitate în scopul protejării terţelor părţi, de exemplu, medicii trebuie să raporteze oficialităţilor guvernamentale persoanele cu anumite boli infecţioase, cum ar fi tuberculoza şi sifilisul, victimele împuşcate şi ale violenţei şi abuzurilor familiale.

Discutarea problemelor etice complexe cu alţi membri ai echipei de ingrijire a sănătăţii, cu colegi sau cu comitetul de etică al spitalului clarifică deseori problemele etice şi sugerează căile de îmbunătăţire a comunicării şi de a face faţă emoţiilor puternice. Atunci când se luptă cu probleme etice, medicii pot avea nevoie să îşi reevalueze convingerile fundamentale, să tolereze nesiguranţa şi să-şi menţină integritatea, respectând în acelaşi timp opiniile celorlalţi.

In toate ţările practica medicală este controlată într-o mare măsură prin legi şi regulamente statale înscrise în codurile juridice (penal, civil, de procedură penală) constituind norme de jurisprudenţă dar şi suplimentar prin coduri de comportament (norme deontologice) care în general, nu sunt impuse de legea statului dar sunt şi autoacceptate. Acestea au fost iniţiate cu mii de ani în urmă (Codul Hammurabi, Juramintul lui Hippocrate - anii 400 i.Hr.), sunt îmbogăţite continuu (declaraţii etc.) şi s-au reflectat şi se reflectă în sistemele juridice ale vremii (dacă iniţial comportamentele respective au fost considerate malpractică, astăzi ele sunt acceptate juridic ca ilegale – de exemplu inducerea avortului ilegal, încălcarea confidentialităţii etc.)

La modul general, normele deontologice stabilesc un minimum de morală specifică cu privire la exercitarea unei profesiuni. În măsura în care unele norme deontologice au o semnificaţie deosebită şi încălcarea lor periclitează valori apărate prin drept, ele sunt sancţionate de Stat devenind şi norme juridice.

Dreptul medical, constituit deja în multe ţări, reprezintă o particularizare a noţiunilor generale de drept la profesiunea medicală, acesta putându-se realiza prin sistematizarea tuturor normelor cuprinse în codurile de deontologie, legile sanitare, precum şi în legile din diferite ramuri de drept (constituţional, penal, civil etc.).

Profesiunea medicală este o activitate socială, medicul neputând fi exonerat de responsabilităţi sociale şi juridice. Actul medical are efecte umane, sociale şi juridice inevitabile, din care decurg obligaţii şi drepturi.

Întrebări şi exerciţii pentru autoevaluarea şi consolidarea cunoştinţelor:

1. Precizaţi factorii asociaţi cu noncomplianţa şi nonaderenţa la tratament.

2. Explicaţi normalitatea şi comunicarea în actul terapeutic.

3. Care sunt caracteristicile esenţiale ale relaţiei terapeutice?

4. Definiţi complianţa terapeutică, hipercomplianţa şi hipocomplianţa.

5. Explicaţi comportamentul noncompliant.

6. Definiţi aderenţa sau concordanţa terapeutică.

7. Explicaţi strategia de evaluare a complianţei.

8. Explicaţi valoarea profesională a confidenţialităţii.

9. Cum poate fi facilitată eficienţa terapeutică (eficienţa actului terapeutic)?

Bibliografie

1. Athanasiu A. Elemente de psihologie medicală. Bucureşti: Ediţia Medicală, 1983.

2. Ciorbea Iu. Personalitatea psihoterapeutului şi procesul terapeutic. Iaşi: „Polirom”, 2010, 411 p.

3. Cucu I. Psihologie medicală. Bucureşti: “Litera”, 1980.

4. David D. Psihologie clinică şi psihoterapie. Iaşi: „Polirom”, 2006.

5. Iamandescu I. B. Psihologie medicală. Bucureşti: „Infomedica”, 1997.

6. Hâncu V. Convorbirea non-directivă, tehnica, mecanismele şi valenţele sale terapeutice. În revista „Recuperarea şi integrarea persoanelor cu handicap”. Bucureşti: „INRESPH”, 1995.

7. Popa-Velea O. Ştiinţele comportamentului uman. Aplicaţii în medicină. Bucureşti: „Trei”, 2010.

Tema 11. Iatrogeniile. Efectele erorilor medicale

Structura:

1. Definirea conceptului iatrogenie.

2. Frecvența iatrogeniei. Cauzele iatrogeniei.

3. Tipuri de iatrogenii.

4. Prevenirea producerii iatrogeniilor.

5. Culpa medicală. Malpraxisul.

Obiective operaţionale:

• Definirea conceptului iatrogenie.

• Enumerarea și descrierea tipurilor de iatrogenie.

• Conștientizarea impactului negativ pe care îl are iatrogenia.

• Dezvoltarea abilităţii de a previni producerea efectului iatrogen în activitatea profesională.

Cuvinte-cheie: iatrogenia medicamentoasă; iatrogenia psihică; iatrogenia de intervenție și explorare; prevenirea iatrogeniei; culpa medicală; malpraxis.