4. Evaluarea complianţei terapeutice. Alianţa terapeutică

Conceptul de angajament şi principiile acestuia se aplică pe modelul interacţiunilor medic – pacient, în scopul evaluării complianţei terapeutice. Hall şi colaboratorii săi (2001) au dezvoltat un instrument de evaluare a angajamentului prin intermediul unei grile cu şase dimensiuni:

1. prezentarea la consulturile programate;

2. interacţiunea pacient –medic;

3. comunicarea;

4. deschiderea;

5. aderenţa la medicaţie.

Este mai uşor şi mai util să concepem angajamentul într-o astfel de manieră multidimensională, decât ca pe un concept de tipul „totul sau nimic”, prin folosirea binomului complianţă – noncomplianţă. Angajamentul poate fi privit ca un spectru de comportamente, iar numărul componentelor exprimate de o persoană se poate modifica în timp.

Alianţa terapeutică este vehiculul prin care se mobilizează angajamentul. Importanţa alianţei terapeutice, precum şi impactul pe care aceasta o are asupra evoluţiei clinice au fost descrise, în detaliu, în literatura psihanalitică. De-a lungul timpului, au fost propuse diverse modele de conceptualizare a acestei asocieri, majoritatea având la bază ideea parteneriatului clinician – pacient, în care deciziile se iau prin negociere şi colaborare (Charles et al., Tarrier şi Barrowclough, 2003).

Caracteristicile relaţiei medic – pacient într-o interacţiune pozitivă (după D. Mateo).

• Altruismul.

• Toleranţa.

• Căldura sufletească.

• Atitudinea pozitivă şi binevoitoare.

• Absenţa tensiunii.

• Comunicare constructivă.

• Comportament adecvat.

• Echilibrare şi stabilitate emoţională.

• Expresivitatea nonverbală pozitivă.

Alte elemente relevante ale relaţiei medic pacient, în opinia noastră, ar fi:

• Stilul de comunicare (predominant asertiv).

• Participarea pacientului la procesul decizional.

• Gradul în care medicul răspunde la preocupările pacientului şi permite dialogul constructiv.

• Colaborarea şi cooperarea.

• Înţelegerea reciprocă.

• Gradul în care fiecare dintre părţi ia în consideraţie punctul de vedere al celeilalte părţi.

• Empatia şi respectul.

• Corectitudinea şi onestitatea.

• Timpul pus la dispoziţie pentru consultaţie.

Modelul reprezentării cognitive a bolii descrie maniera în care persoanele organizează informaţiile în legătură cu ceea ce li se întâmplă atunci când prezintă simptome de natură somatică sau psihologică, precum şi maniera în care reacţionează la ele. Reprezentarea cognitivă sugerează că, atunci când individul experimentează concret anumite simptome, el ataşează la acestea o semnificaţie personală, care se organizează în jurul a cinci teme esenţiale. Conţinutul gândurilor poate fi diferit, în funcţie de fiecare individ, dar clinicienii pot dobândi o înţelegere asupra manierei în care pacientul percepe problema prin explorarea acestor teme.

Deşi motivele nonaderenţei la medicaţie sunt multiple, incluzând efectele adverse ale medicaţiei şi impactul afecţiunii asupra funcţionării generale şi sociale a individului, lipsa de motivaţie este factorul cel mai important.

Studiile legate de complianţa terapeutică demonstrează că aproximativ jumătate din pacienţii cu afecţiuni cronice, cum ar fi diabetul zaharat şi hipertensiunea arterială, manifestă noncomplianţă la regimul de viaţă impus.

Tot în domeniul noncomplianţei se situează şi acei bolnavi care au o slabă adeziune la tratament, cu încercări repetate de întrerupere a terapiei şi apoi de reluare sau de remaniere a indicaţiilor medicale. Este, mai ales, cazul pacienţilor care, pe lângă afecţiunea de bază (somatică sau psihică), asociază şi dependenţa de alcool şi droguri.

În literatura de specialitate sunt identificaţi o serie de factori asociaţi cu noncomplianţa / nonaderenţa la tratament, cum ar fi: