5. Cauzele comunicării deficiente dintre medic și pacient

În literatura de specialitate sunt descrise o serie de cauze care condiționează comunicarea insuficientă dintre medic și pacient:

• atitudinea profesională inadecvată;

• stilurile inadecvate de chestionare;

• incertitudinea diagnosticului și a evoluției bolii;

• neîncrederea pacientului;

• perspectivele medicului și ale pacientului asupra bolii;

• dificultățile de înțelegere și de memorare ale pacientului.

Atitudinea profesională inadecvată. Se constată diferențe de atitudini între medici, privind volumul de informații oferit pacienților. Există specialişti care au tendința de a accentua statutul lor profesional, distanța profesională dintre ei și pacienți și de a efectua un control sever asupra consultației. Ei oferă pacienților un minim de informații; celor care totuși solicită – li se prezintă informații limitate, iar celor care nu pretind – nu li se oferă. Acești medici privesc sarcina lor ca pe una de liniștire, de înlăturare a anxietății și sunt rezervați în furnizarea informațiilor, pe motiv că ar putea condiționa îngrijorarea pacienților.

Alți medici consideră că informarea pacientului este o componentă a rolului lor, indiferent dacă informațiile au fost sau nu solicitate de acesta. Ei realizează că, relația medic – pacient presupune reciprocitate și recunoașterea rolului important pe care-l are pacientul în desfășurarea adecvată a actului medical.

Stilurile inadecvate de chestionare. În timpul unei consultații medicii adoptă un anumit stil particular de desfășurare a chestionării. Cea mai răspândită și comună abordare este cea birocratică, care se caracterizează print-un sondaj eficient prin limitarea sensibilității pacientului, atitudinea sa fiind aceiași pentru toți interlocutorii. Pacienții urmăresc indicațiile, răspund în mod direct întrebărilor, fără a manifesta tendința de a extinde dialogul. Alți medici manifestă un stil orientat spre persoană, în care empatia și conștientizarea sentimentelor pacienților fac obiectul comunicării pe parcursul consultației.

Incertitudinea diagnosticului și a evoluției bolii. În ceea ce privește bolile cronice, etiologia lor nefiind suficient cunoscută, nici pacienților nu li se pot oferi date cu certitudine, din moment ce evoluția bolii este posibil să manifeste mari variații. În astfel de situații, un motiv pentru care nu este furnizată informația ar fi lipsa sau incertitudinea acesteia. În general, incertitudinea informațiilor este rar comunicată pacienților. Chiar și în cazul în care medicii sunt siguri de evoluția unei boli sau de rezultatul unui tratament, ei pot manifesta rețineri în a comunica informații referitoare la acestea.

Menținerea incertitudinii este una dintre căile prin care medicii încearcă să mențină controlul atât asupra pacientului, cât și asupra tratamentului. Necomunicarea informațiilor pacientului, pe de o parte, poate masca propria incertitudine a lucrătorului medical, iar pe de altă parte, menține încrederea pacientului în eficacitatea tratamentului și limitează rolul acestuia în decizia medicală.

Neîncrederea pacientului. Comunicare deficientă în relația medic – pacient este frecvent pusă pe seama barierelor create de diferențele de clasă socială sau de statutul dintre aceștia. Aceste diferențe au efect atât asupra informației pe care pacienții o transmit medicului, cât și asupra abilității medicului de a obține informația adecvată de la pacient. Studiul lui Cartwright și O’Brien (1976) arată că, în medie, consultațiile cu pacienții din clasa de mijloc au fost mai lungi decât acelea cu pacienții din clasa muncitoare. Cei din clasa de mijloc au pus mai multe întrebări și au discutat mai multe probleme cu medicul. Autorii studiului ajung la concluzia că medicii sunt mai satisfăcuți de consultațiile în care timpul oferit unui pacient nu a durat mai mult de cinci minute și în care acesta pune o singură întrebare.

Perspectivele medicului și ale pacientului asupra bolii. Pot apărea dificultăți de comunicare între medic și pacient datorate viziunilor diferite asupra stării de boală și asupra consultației. Altfel, perspectiva medicului acordă importanță raționamentului științific și datelor psihoclinice în diagnosticarea bolii, iar perspectiva pacientului accentuează importanța experienței subiective a bolii, semnificația duratei acesteia și dezvoltă idei și modele cu privire la boală și tratament. Ideile și modelele pacienților caută răspunsuri la întrebări de genul: “De ce m-am îmbolnăvit?, De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?” etc. Dacă medicii vor fi puțin receptivi la aceste modele, pacienții nu vor beneficia de informația de care au nevoie, pentru a rezolva problemele de sănătate și cele emoționale asociate bolii.

Literatura de specialitate evidențiază o serie de factori care condiționează comunicarea deficitară în relația medic – pacient: lipsa de timp, refuzul medicului de a se implica afectiv; tendinţa de a considera situația pacientului un simplu caz medical; evitarea sau omiterea explicațiilor privind prognosticul bolii.

În cadrul relaţiei medic – pacient cei doi nu se află pe poziţii similare. Bolnavul este persoana mai dezavantajată, aflându-se sub influenţa suferinţei fizice şi psihice; el suportă reacţia psihologică determinată de situaţie (frică), resimte boala ca pe o situaţie de nesiguranţă, insecuritate. În această situaţie medicul este perceput ca o fiinţă puternică, uneori cu puteri magice, plin de energie şi cu multiple posibilităţi pentru a-i oferi suferindului atenție și ajutor.

În relația medic – pacient, medicul ocupă locul principal, el fiind un suport psihologic pentru cel bolnav; între aceştia este necesar să existe o ambianță de încredere deplină, fără de care terapia este imposibilă. Relația dintre medic și pacient trebuie să se bazeze pe sinceritate și simpatie. Personalitatea puternică a medicului asigură protecție, siguranță și sprijin în actul medical.