4. Aspectele comunicării medicului cu pacientul

Relaţia medic – pacient constituie una dintre aspectele fundamentale cu care se ocupă psihologia medicală. Hipocrate cerea medicilor vocaţie, studii, timp, loc prielnic, dragoste de muncă, dar considera că succesul terapeutic depinde, în primul rând, de cuvânt, şi apoi de plantă sau cuţit. Deşi medicul este mai mult criticat decât onorat, medicina rămâne totuşi cea mai frumoasă profesie. Un vechi proverb indian spune: "Dacă nu poţi deveni rege, fă-te medic".

Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare dintre cei doi parteneri către obiectivele relativ precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediilor pentru înlăturarea acestora și, desigur, modalităţile practice de acţiune.

Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul pe care îl vom numi NA-e sau NA-dia, pentru a reuşi o formulă mnemotehnică a zonelor ferestrei.

Zona D. Deschisă; Interacţiune. Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Aceasta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber; pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât persoana este mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însăşi.

Zona O. Oarbă; Vulnerabilitate. Zona O reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” sunt ticurile nervoase sau verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afară de cel care o face.

Zona N. Necunoscută; Dezvăluire. Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. Atât individul, cât şi ceilalţi cu care acesta intră în contact descoperă din când în când noi comportamente care existau, de fapt, dintotdeauna. Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic.

Zona A. Ascunsă; Intimitate. Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi.

Acest pătrat se mai numeşte şi Agenda ascunsă sau model de comunicare, numit fereastra lui Johari.

Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă conexiuni importante între arta şi ştiinţa medicală: îmbunătăţirea abilității de comunicare a intervievatorului pentru a obţine date exacte și relevante referitoare la evenimentele medicale din trecutul pacientului, istoricul. În opinia lui Carl Rogers, calităţile terapeutice esenţiale sunt: respectul (abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea, şi empatia.

În interacţiunea medic-pacient se stabileşte o "reţea" dinamică pentru că ambii participă la stabilirea diagnozei şi a tratamentului. În elaborarea anamnezei, dar pe parcursul convorbirii se presupune existența unor grade diferite de intimitate. Există un "cod" al regulilor, care ar fi bine să fie respectate atât de către medic, cât şi de pacient.

Reguli pentru medici:

1. Ascultaţi cu răbdare pacientul. 2. Găsiţi explicaţii întotdeauna foarte clare. 3. Acordaţi sfaturi de medicină preventivă. 4. Fi-ţi onest. 5. Păstraţi informaţiile despre pacient în strictă confidenţialitate. 6. Respectaţi dorinţele pacientului. 7. Evitați să criticaţi bolnavul în public. 8. Manifestați sprijin afectiv (emoţional). 9. Priviţi pacientul în ochi în timpul convorbirii. 10.Respectaţi intimitatea pacientului. 11.Excludeți raporturile intime (sexuale) cu bolnavul. 12.Nu folosiţi jurăminte şi promisiuni în compania pacientului. 13.Abțineți-vă de la manifestarea supărărilor, stresului ori a anxietății în faţa acestuia. 14.Nu pretindeţi pacienţilor ajutor material. 15.Stabiliți diagnoze corecte și clare. 16.Prezentaţi-vă în faţa pacientului în lumina cea mai favorabilă.

Deşi regulile de conduită a medicului pentru intercomunicare (între medic şi pacient) includ aspecte generale privind desfăşurarea anamnezei, ele încurajează atât intimitatea (de ex.: "fii onest!" şi "corect", "stabileşte contact vizual" etc.),cât şi protejarea ei prin păstrarea confidenţialităţii, respectarea problemelor personale.

Reguli pentru pacient:

1. Întreabă medicul dacă este ceva neclar. 2. Oferă-i informaţiile necesare. 3. Respectă cu multă grijă indicațiile medicului. 4. Fii onest în această relaţie. 5. Asigură-ţi igiena şi curăţenia corporală, în vederea examinării medicale. 6. Nu consuma în mod inutil timpul medicului. 7. Nu pretinde lucruri nerezonabile din bugetul de timp limitat al medicului. 8. Fii apropiat şi “deschis" faţă de medic. 9. Respectă intimitatea medicului. 10. Expune problemele o singură dată. 11. Priveşte medicul în ochi în timpul convorbirii.

Aceste reguli general orientative pentru pacient au, de asemenea, scopul de a ajuta în centrarea pe problematica specifică solicitând intervenţia medicului pentru promovarea şi protejarea, în acelaşi timp, a intimităţii în acest sistem de comunicare: medic – pacient.

Tehnicile și aptitudinile de comunicare terapeutică sunt esențiale în managementul eficient al pacientului. Conștientizarea, înțelegerea de către medic a propriilor emoții și reacții îl va ajuta să comunice eficient cu ceilalți.

Hays și Larson (1963) au propus o listă de tehnici adecvate și o listă de tehnici inadecvate de comunicare în medicină

Tehnici adecvate de comunicare în medicină:

1. Acceptarea – indicând recepționarea mesajului;

2. Fraze deschise de inițiere a comunicării – permițând pacientului să preia inițiativa în discutarea subiectului;

3. Validarea consensuală – căutarea înțelegerii reciproce și a acordului asupra înțelesului cuvintelor;

4. Încurajarea comparațiilor – solicitarea scoaterii în evidență a asemănărilor și a deosebirilor;

5. Încurajarea descrierii percepțiilor – solicitarea ca pacientul să își verbalizeze percepțiile;

6. Încurajarea exprimării – solicitarea ca pacientul să își evalueze experiențele și trăirile;

7. Explorarea – sondarea mai detaliată a unei teme sau idei;

8. Centrarea– axarea pe o temă unică;

9. Formularea unui plan de acțiune – solicitarea ca pacientul să ia în consideraţie tipuri de comportament care au o anumită probabilitate de a fi adecvate în situații ulterioare;

10. Linii generale – oferirea de încurajări pentru a continua;

11. Furnizarea de informații – punerea la dispoziție a tuturor datelor de care are nevoie pacientul;

12. Recunoașterea – indicarea conștientizării mesajelor;

13. Observații – verbalizarea percepțiilor;

14. Deschiderea de sine – punerea sa la dispoziția pacientului;

15. Plasarea evenimentelor în secvența cronologică – clarificarea relației cronologice dintre evenimente;

16. Prezentarea realității – luarea în consideraţie a elementelor realității;

17. Reflectarea - redirecționarea spre pacient a acțiunilor, gândurilor și emoțiilor acestuia;

18. Reformularea – repetarea principalei idei exprimate;

19. Căutarea de informații – clarificarea elementelor fără înțeles sau vagi;

20. Tăcerea – absența comunicării verbale, ceea ce oferă pacientului timp să formuleze în cuvinte gândurile sau emoțiile sale, să se adune sau să continue conversația;

21. Sugerarea colaborării – oferta de a împărți cu pacientul efortul și travaliul în beneficiul acestuia;

22. Sumarizarea – organizarea și trecerea în revistă a evenimentelor anterioare;

23. Traducerea în emoții – căutarea echivalentelor verbale ale emoțiilor pe care pacientul le exprimă doar indirect;

24. Verbalizarea elementelor implicite – verbalizarea clară a aluziilor sau a elementelor sugerate de bolnav;

25. Verbalizarea dubiilor – exprimarea nesiguranței asupra perspectivei pacientului.

Tehnici inadecvate de comunicare în medicină

1. Sfătuirea – a-i spune pacientului ce să facă;

2. Acordul – menționare a faptului că suntem de acord cu pacientul;

3. Desconsiderarea emoțiilor exprimate – interpretarea eronată a gradului de disconfort al pacientului;

4. Provocarea – solicitarea de dovezi de la pacient;

5. Apărarea – încercarea de a proteja pe cineva sau ceva de atacuri verbale;

6. Dezacordul – exprimarea de idei opuse celor ale pacientului;

7. Dezaprobarea – sancționarea comportamentelor sau ideilor acestuia;

8. Aprobarea – susținerea oricăror comportamente sau idei ale pacientului;

9. Indicarea existenței unei surse extreme – propriile gânduri, emoții și comportamente sunt atribuite celorlalți sau influențelor externe;

10. Interpretarea – solicitarea ca elementele inconștiente să fie conștientizate; formularea de către client a înțelesului experiențelor sale;

11. Schimbarea subiectului – introducerea unei teme fără legătură cu cele dezbătute anterior;

12. Comentarii stereotipice – clișee fără sens sau comentarii banale;

13. Sondarea – chestionarea cu insistență a pacientului;

14. Reconfortarea – indicarea că nu există motive de anxietate sau alte trăiri de discomfort;

15. Respingerea – refuzul de a lua în consideraţie ideile sau comportamentele pacientului sau demonstrarea disprețului față de acestea;

16. Solicitarea unei explicații – solicitarea ca pacientului să ofere motive pentru gânduri, emoții, comportamente, evenimente;

17. Negarea – refuzul de a admite existența unei probleme.

Actualmente, în Republica Moldova, relaţia medic – pacient este oficializată prin legea Nr. 263 din 27.10.2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului.