3. Etapele întâlnirii medic-pacient

Întâlnirea dintre medic şi pacient este o întâlnire dintre două personalităţi diferite, care stau pe poziţii diferite. Bolnavul poate veni cu diferite prejudecăţi la medic dar şi medicul are propriile aspiraţii, dorind ca pacientul să corespundă acestora. Aceste aşteptări ale medicului ţin de temperamentul său, în primul rând. Dacă medicul este autoritar, el îşi va dori un pacient docil, dacă este foarte ocupat, îşi va dori un caz mai simplu etc.

Bolnavul vine la medic cu speranţa că va fi înţeles, că suferinţa lui va fi uşurată, că lucrătorul medical va fi competent, că va găsi suficientă solicitudine din partea personalului medical.

Întâlnirea medic – pacient se desfășoară în mai multe etape:

Perioada de acomodare, care începe odată cu prima interacțiune cu pacientul și poate fi diferită. Pacientul își pune speranțele în medic, iar acesta ar fi bine să manifeste înțelegere, compasiune, delicatețe, competență și mult profesionalism. În cadrul perioadei de acomodare are loc observarea reciprocă între cei doi: medicul şi pacientul. În linii generale, observarea reprezintă urmărirea intenționată, sistematică a diferitor manifestări comportamentale ale individului în contextul situațional. Conținutul observației unei persoane, preponderent se referă la: simptomatologia stabilă (trăsături bioconstituționale, înălțimea, greutatea) și trăsături ale fizionomiei (aspectul capului, feței, relațiile dintre detaliile feţei; cum sunt fruntea, nasul, bărbia, ochii, maxilarele); simptomatologia labilă, comportamentele flexibile, mobile (verbal, motoriu, mnezic, inteligență); varietatea comportamentelor; expresii afective, atitudini.

Convorbirea sau discuția desfășurată între medic și pacient presupune: relație directă (față în față), sinceritatea deplină a celui investigat, încurajarea pacienților pentru manifestarea unui comportament de autoanaliză, evaluare; abilitatea medicului de a motiva pacientul, precum și prezența unor calități deosebite ale medicului, ca: sociabilitate, empatie, flexibilitate, creativitate etc. Pacientul necesită a fi încurajat să vorbească, să se exprime liber – medicul fiind persoana ce stimulează și susține monologul acestuia.

Această etapă se desfăşoară în două perioade de timp:

- prima – este cea mai importantă și constă în a asculta atent ce comunică și cum se exprimă pacientul. Astfel se va observa libertatea de organizare spontană a modului de expunere și expresiile verbale folosite de pacient;

- a doua – este cea în care se vor aborda și alte aspecte, subiecte. Pentru ca discuția să fie eficientă este necesar de a fi respectate câteva condiții: ar fi bine ca, pacientul și medicul să se așeze unul față de altul în unghi de 45◦ și la o distanță de 1m (distanța critică) – pacientul fiind privit din profil; medicul va avea o mai bună observare a expresivității acestuia.

În bolile cronice, comunicarea dintre medic și pacient capătă o importanță mai mare: medicul, pe lângă tratarea bolii, mai intervine și în ajutorarea bolnavului pentru rezolvarea problemelor create de aceasta. Pentru multe maladii cronice, comunicarea este unica formă de tratament, sfatul, suportul psihologic și informarea fiind esențiale în procesul de adaptare la un nou stil de viață, mai limitată din cauza bolii. În cadrul relației de comunicare medic – pacient, medicul trebuie să poată recunoaște și interpreta corect mesajele verbale și nonverbale exprimare de către pacient. Totodată, se presupune ca medicul să știe să utilizeze cele mai adecvate modalități verbale și non-verbale de comunicare pentru transmiterea de informații pacientului - ținând cont de: gravitatea bolii, urgență, tipologia pacientului etc.

Examenul fizic – constituie, pentru o bună parte dintre pacienți, o stare generală de siguranță; stă la baza diagnosticului sistematic și permite medicului să evidențieze simptomele. În cazul examenului fizic se va evita diagnosticul pripit și nu se vor face comentarii despre semnele fizice. Examenul fizic este esenţial pentru stabilirea unui diagnostic, proces care are efect securizat, atât pentru medic, cât şi pentru pacient. Atitudinea doctorului faţă de boală poate fi serios modificată graţie examenului fizic.

Examenul fizic realizează în primul rând o apropiere de intimitatea pacientului, fiind vorba de o apropiere corporală, care pentru anumiţi bolnavi este foarte greu de acceptat. Totuşi, un examen fizic corect şi amănunţit are pentru pacient şi un efect securizant, în timp ce pentru alţii reprezintă o "intrusiune", un fel de "vid" al intimităţii. Medicul, în cazul examenului fizic, trebuie să ţină cont de asemenea fenomene şi în continuare, apropierea corporală faţă de bolnav să fie făcută cu mult tact și mare grijă, şi mai ales să se dea explicaţiile necesare, ceea ce va face ca anxietatea din procesul examinării fizice să scadă foarte mult.

Stabilirea diagnosticului este o etapă importantă în relația medic – pacient, activitate ce solicită efort intelectual din partea medicului – pentru analiza, compararea informațiilor oferite de către pacient, familie, însoțitori și, desigur, de analizele de laborator efectuate. Presupune un proces de gândire și un mod particular de raționament (deductiv), în care experiența profesională se dovedește a fi foarte importantă. Erorile, care se pot produce la momentul stabilirii diagnosticului au la bază trei cauze:

- boala (simptome neclare, istoric relatat incomplet și incorect etc.);

- medicul (incompetență, îngâmfare, ignoranță, supunere față de diagnosticul superiorului ierarhic etc.);

- bolnavul (subiectivitate, omiterea unor simptome, impresionabi-litate, nivelul scăzut de cultură etc.).

Indicarea tratamentului – este una dintre cele mai importante etape ale întâlnirii medic –pacient. Indicarea tratamentului este o reprezentare medicală de o mare valoare simbolică, efectuată în baza a două principii:

1. principiul naturii vindecătoare – boala fiind considerată, o dereglare a naturalului, iar organismul va reacționa pozitiv, revenind la normal, la starea de bine.

2. influența forțelor spiritului – un neajuns al medicinei moderne este, neglijarea laturii, aspectului psihologic al relației medic – pacient; medicamentul a mai atenuat un pic din această atitudine, preluând rolul psihoterapeutic al medicului.

Prescrierea medicală trebuie să fie detaliată, realizată cu multă grijă și fără ambiguități. Pentru a fi acceptată cu încredere de către pacient, ar trebui scrisă cu calm, fără ezitare și cu explicațiile de rigoare. Este bine ca, pacientul să fie informat cu privire la reacțiile adverse (secundare) care pot apărea după sau în timpul administrării preparatelor, însă fără a i le induce (sugera).

Reluarea autonomiei: dacă boala antrenează o regresie emoțională, atunci însănătoșirea implică o reluare a autonomiei. Pe măsură ce are loc ameliorarea simptomatologiei, pacientul tinde să redevină independent. Aceste procese uneori pot avea aspect de ostilitate sau ingratitudine.

Dubla mișcare – de regresie și apoi de recăpătare a autonomiei, corespunde terapeutic celor două faze de tratament și de reeducare funcțională:

- stările acute în care medicul este activ, iar bolnavul pasiv;

- convalescența în care medicul are rolul unui ghid sau consilier.

Pacientul redevine liber să urmeze sau nu regimul prescris. El se va simți și se va considera pe deplin sănătos, atunci când își va regăsi echilibrul, care o să-i permită să fie independent față de lucrătorul medical.

Medicul trebuie să evite impunerea idealului său personal de sănătate, să-l facă „după chipul și asemănarea sa” pe pacient. Calitatea actului medical se reflectă în satisfacția pacientului și constă din realizarea unui echilibru între ceea ce el așteaptă de la actul medical și ceea ce primește. Satisfacția este dată de perceperea de către pacient a cerințelor lui și măsura în care ele au fost îndeplinite.