7. Tulburarea somatopsihică. Particularităţile psihologice ale pacientului somatic

Tulburarea somatopsihică vizează impactul provocat de o boală somatică asupra psihicului pacientului. În funcţie de particularitățile de manifestare și decurgere a bolii, acest impact va fi mai evident sau, respectiv, mai puțin evident.

Schema de acțiune a tulburării somatopsihice presupune: boala somatică, acuzele somatice ale pacientului, acuzele psihice ale pacientului, medicul și acțiunile sale pentru diminuarea acuzelor. Eficiența tratamentului depinde de luarea în consideraţie a tuturor acuzelor pacientului.

Orice contact al medicului cu un bolnav este şi un contact psihologic nevăzut, care nu trebuie neglijat în nici o situaţie. Orice boală este, ca suferinţă, o „situaţie-limită” în sensul descris de K. Jaspers. Dar, concomitent, orice bolnav, ca om aflat în suferinţă, devine el însuşi o „persoană-limită”. Din acest motiv, boala trebuie înţeleasă ca o „limită ontologică”, ca o închidere a modului de desfăşurare normală a vieţii individului. Acest aspect este perceput în planul conştiinţei ca un accident pe care orice bolnav îl asociază pericolului vital. Reacţia unui individ în boală este o formă complexă de manifestare a mecanismelor de apărare a propriului său eu. În sensul acesta trebuie înţelese şi interpretate trăirile subiective ale bolnavului somatic în cursul evoluţiei maladiei sale.

Întrucât această coparticipare psihică la suferinţa somatică poate avea diferite forme de implicare ale stării de sănătate mintală, este de domeniul igienei mintale preocuparea faţă de aspectele legate de psihologia bolnavului, în scopul prevenirii unor decompensări psihice de ordin reactiv, nevrotic, anxios, depresiv etc. Succesul terapeutic nu se datorează numai înlăturării cauzelor bolii şi restaurării funcţiilor alterate prin boală, ci în egală măsură şi restabilirii psihice a pacientului, a stării sale de spirit, a moralului său.

P. Le Gendre menţionează că „un medic care înţelege bine psihologia fiecărui bolnav este şi un bun psiholog”. Nu trebuie neglijată latura psihologică în nici o situaţie de boală, indiferent de natura gravităţii sale.

Atitudinea bolnavului somatic faţă de suferinţa sa este diferenţiată. Ea este legată de tipul de reacţie, de nivelul de inteligenţă şi cultură, de educaţia generală a acestuia. Unii indivizi trec cu uşurinţă peste suferinţele lor. Alţii caută să disimuleze afecţiunile de care suferă. Cei mai mulţi însă manifestă o participare subiectivă de diferite forme şi intensităţi în raport cu boala de care suferă.

Imaginea bolii, cu caracter subiectiv, este incontestabil rezultatul unor traume afective ale bolnavului. Acesta se încarcă emoţional-afectiv preluând şi prelucrând senzaţiile sale organice subiective, informaţiile din mediu, și alți factori care fac să crească starea de tensiune psihică a bolnavului. Acesta devine tot mai preocupat de boala sa, care, în câmpul conştiinţei sale, preia un aspect din ce în ce mai exagerat.

Imaginea bolii este însoţită de un sentiment de nelinişte, de insecuritate, legat de pericolul care ameninţă sănătatea, integritatea şi, în final, viaţa bolnavului respectiv. Toate acestea creează, pe lângă boala reală existentă, o a doua suferinţă, psihică, de tip reactiv, legată de trăirea subiectivă de către pacient a propriei sale boli. Sunt chiar situaţii în care intervenţia unui psihiatru este absolut necesară pentru tratarea acestor stări subiective secundare, de tip reactiv, în special la bolnavii cu suferinţe somatice grave sau afecţiuni incurabile.

Toate acestea au atras în mod deosebit atenţia specialiştilor, care au de înfruntat dificultăţi sporite în cazul îngrijirii şi tratării unor pacienţi somatici, cu reacţii secundare de tip nevrotic. Un domeniu deosebit de important în această privinţă îl reprezintă studiul psihologiei bolnavului (P. Le Gendre, M. Balint, A. Păunescu-Podeanu).

Psihoigiena bolnavilor somatici. În cazul bolnavilor cu suferinţe somatice, indiferent de natura acestora, se impun măsuri de psihoigienă insistându-se însă în cazurile cu afecţiuni medicale sau chirurgicale grave, cu pronostic sever.

Măsurile de psihoigienă vizează păstrarea echilibrului emoţional-afectiv al bolnavilor, crearea unei ambianţe comode, liniştite şi securizante, încurajare şi antrenare pentru a se evita anxietatea, neliniştea, instalarea depresiei, izolarea bolnavului şi închiderea în sine, ceea ce ar creşte riscul suicidului.

Este un tip de acţiune de igienă mintală extrem de delicată şi dificilă, care cere un tact deosebit, multă răbdare şi dăruire de sine din partea medicului sau a psihologului. Se vor evita discuţiile inutile, explicaţiile ştiinţifice pe care bolnavul nu le poate înţelege, dar care pot induce interpretări eronate din partea acestuia, agravându-i starea de tensiune anxioasă. Vor fi evitate investigaţiile inutile, manevrele medicale lipsite de importanţă, aglomeraţia din jurul bolnavului, discuţiile separate cu familia acestuia.

Un rol important în aceste cazuri îl are familia bolnavului. Ea trebuie „pregătită” de către medic în scopul susţinerii morale a bolnavului, căruia trebuie să i se acorde toată atenţia şi căldura afectivă necesară. Bolnavul trebuie să aibă sentimentul siguranţei permanente. Familia nu trebuie să „preia” tensiunea emoţional-afectivă negativă a bolnavului legată de imaginea subiectivă a bolii, ci urmează să adopte o atitudine tonică, de încurajare a acestuia. Rolul esenţial revine însă, medicului-curant, personalului de îngrijire medicală şi ambianţei spitaliceşti. Toate trebuie să întrunească condiţiile unui confort psihologic-moral adecvat păstrării stării de echilibru psihic şi moral al bolnavului. Atenţie, ocrotire, încurajare, optimism şi un spirit de demnitate – iată ceea ce trebuie să afişeze personalul de îngrijire medicală şi spitalul faţă de bolnav.

Un rol important revine psihologului specialist în problemele de psihologie medicală, investit cu acţiunea de psihoterapie a bolnavilor somatici. Este o etapă importantă în acţiunea de igienă mintală. Măsurile de igienă mintală sunt eficiente şi în domeniul bolilor somatice, având rolul de a proteja bolnavul, ajutându-1 să depăşească impasul în care se află datorită afecţiunii sale.

Educaţia sanitară referitor la sănătatea mintală trebuie să înceapă din copilărie şi să se desfăşoare pe parcursul întregii vieţi. Ea trebuie să imprime individului câteva principii fundamentale, care să devină reguli obligatorii de viaţă. Principiile de educaţie ale persoanei în vederea păstrării şi promovării unei sănătăţi mintale optime au un caracter psiho - pedagogic şi moral, ele vizând formarea personalităţii şi a unui model de viaţă pozitive pentru individ.

Întrebări şi exerciţii pentru consolidarea și autoevaluarea cunoștințelor:

1. Definiți arealul de preocupare a medicinei psihosomatice.

2. Numiți obiectivele medicinii psihosomatice.

3. Definiți conceptul de tulburare psihosomatică (somatoformă).

4. Numiţi principalele caracteristici ale tulburărilor psihosomatice.

5. Care sunt particularitățile bolnavului psihosomatic?

6. Numiţi teoriile etiologice ale tulburărilor psihosomatice.

7. Care sunt particularităţile relaţiei medic – pacient psihosomatic?

8. Care sunt metodele de tratament ale tulburărilor psihosomatice?

9. Definiți tulburarea somatopsihică.

10. Enumerați problemele psihologice ale bolnavului somatic.

11. Descrieți măsurile de psihoigienă a bolnavilor somatici.

Bibliografie

1. David Daniel Psihologie clinică şi psihoterapie. Iaşi: „Polirom”, 2006.

2. David Daniel Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Iași: „Polirom”, 2006.

3. Enăchescu Constantin Tratat de igienă mintală. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1998.

4. Iamandescu Ioan Psihologie medicală. Vol. I. Bucuresti: „Infomedica”, 2005.

5. Tudose Florin Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2003.

6. Tudose Florin Orizonturile Psihologiei Medicale. Bucureşti: „Infomedica”, 2003.

7. Pirozynski Tadeusz; Scripcaru Gheorghe Psihopatologie relaţională. Iaşi: „Junimea”, 1996.

8. Oprea N., Revenco M. s.a. Psihologie generală şi medicală. Chișinau: “Știința”, 1993.

Tema 9. RelaŢia medic–pacient

Structura:

1. Relațiile interpersonale. Aspecte generale.

2. Caracteristicile generale ale relației medic-pacient.

3. Etapele întâlnirii medic–pacient.

4. Aspectele comunicării medicului cu pacientul.

5. Cauzele comunicării deficiente dintre medic și pacient.

6. Comunicarea în situații speciale. Comunicarea prognosticului infaust (nefavorabil).

Obiective operaţionale:

- Definirea conceptului de relații interpersonale;

- Caracterizarea specificului relației medic–pacient;

- Descrierea etapelor întâlnirii medic–pacient;

- Conștientizarea importanței comunicării constructive în cadrul relației medic–pacient.

- Dobândirea cunoştinţelor despre procesele de transfer şi contra-transfer în cadrul relaţiei medic–pacient.

Cuvinte-cheie: relații interpersonale; relația medic-pacient; comunicare; comunicare deficientă; tehnici adecvate/inadecvate de comunicare.