3. Rolul factorilor psihici în etiologia bolilor psihosomatice

Literatura de specialitate evidenţiază o multitudine de factori care pot duce la procesul de somatizare: genetici, caracterul stresului, factori psihofiziologici, natura conflictelor emoţionale, anumite trăsături ale personalităţii, vulnerabilitatea psihică şi organică, diverse boli fizice sau psihice, specificul cultural, nivelul de educaţie, vârsta, sexul, relaţiile medic – pacient etc. Cercetarea factorilor genetici sugerează că tulburările de somatizare tind să înregistreze o incidenţă relativă de 10-20% în familie, în special în primele grade de rudenie la femei.

S-a constatat că existenţa unui părinte biologic sau adoptiv cu tulburare de somatizare creşte riscul de apariţie la urmaşi. La fel, s-a constatat că, pacienţii cu tulburări de somatizare nu au posibilitatea să se exprime cu uşurinţă pe plan emoţional. Persoanele care somatizează descriu simptomele somatice fără să se refere la cele de natură psihologică. Această cale a descrierii simptomelor somatizării este principala trăsătură ce îi caracterizează.

În accepţiunea lui F. Alexander, acţiunea unui factor stresant se exprimă printr-un răspuns specific la nivelul unui organ predeterminat. Alerta şi tensiunea prelungită, determinate de situaţia stresantă, favorizează apariţia manifestărilor fiziopatologice şi, ulterior, fenomenelor clinice din partea organelor interne. Astfel, în urma reprimării stresului, persoanele, în funcţie de setul genetic, pot prezenta o stimulare excesivă a sistemului parasimpatic, al cărui răsunet în plan clinic este apariţia astmului, a colitei ulceroase sau a altei dsifuncții somatice.

Alte persoane, însă, aflate în situaţii stresante nu reprimă ci încorporează stresul, ceea ce determină o suprastimulare a sistemului simpatic, cu stare de tensiune psihică persistentă, care se exprimă clinic prin apariţia artritei reumatoide, a migrenei sau a hipertensiunii arteriale. Toate aceste variante relaţionale ale conflictului şi implicaţiile sale au fost denumite de F. Alexander „constelaţii ale conflictului”.

De fapt, pe lângă o „constelaţie dinamică specifică”, pentru fiecare boală psihosomatică s-a postulat şi o „situaţie de debut” specifică, ilustrată prin evenimentele de viaţă precipitante, susceptibile să reactiveze conflictul nuclear.

Astfel, în apariţia unei boli psihosomatice ar fi implicaţi trei factori, şi anume: conflictul specific, situaţia de debut specifică (factorii precipitanţi) şi factorul „X” (constituţional). Sub aspect operaţional, în accepţiunea lui F. Alexander, boala psihosomatică apare la o persoană care prezintă: o anumită vulnerabilitate a unui organ sau sistem;- o constelaţie dinamică specifică;- evenimente precipitante care mobilizează conflictul central.

Simptomele iniţiale ale tulburării de somatizare sunt prezente din perioada adolescenţei. Schimbările hormonale ale pubertăţii, deformările sau defectele fizice imaginate, anxietatea şi supărarea, oboseala, scăderea apetitului, durerile musculare sunt simptome înregistrate în mod frecvent. Într-un studiu au fost cuprinşi şi copii, (care nu sunt pacienţi ai psihiatriei), proporţiile celor cu acuze somatice a fost între) 3 şi 5%. În termenii diferenţelor de gen există proporţia de 5:1 – femei-bărbaţi.

Alţi factori ai procesului de somatizare operează în relaţiile medic-pacient prin: pregătirea generală şi de specialitate a medicului; tendința, preferinţa medicului de a oferi un anumit diagnostic; inducerea de către medic a suferinţei prin cristalizarea, întărirea, sugestionarea suferinţei etc. Unii dintre medici subestimează importanţa tulburărilor emoţionale, presupunând că este natural ca pacienţii care au boli somatice să fie afectaţi psihic, situaţie în care li se recomandă tratamente ca psihoterapia sau psihofarmacoterapia (G. M. Rodin, 1984).

În somatizare poate fi vorba de simptome pseudoneurologice (slăbiciune musculară sau paralizie, afonie, diplopie etc.), simptome gastrointestinale (dureri abdominale, greţuri, vărsături), simptome psihosexuale (dureri în timpul actului sexual), dureri mai mult sau mai puţin intense (dureri dorsale, urinare), simptome cardiovasculare (palpitaţii, dureri toracice).

Somatizările sunt cuprinse, în general, în cadrul tulburărilor funcţionale care acoperă un areal foarte vast de disconfort cu predominanţă fizică, disconfort a cărui organicitate nu poate fi stabilită şi care se înscrie într-un context general de insatisfacţie, de dificultăţi existenţiale sau de stres pronunţat ori prelungit.

În general, somatizarea este definită ca tendinţă de a trăi şi de a exprima o suferinţă somatică ca răspuns la stres sau la un traumatism psihic. Se manifestă ca disconfort somatic, inexplicabil printr-o tulburare sau leziune fizică şi care nu este un efect secundar al consumului de substanţe (medicamente, alcool sau droguri).

Tulburarea de somatizare este postsimptomatică, are un caracter evolutiv (se extinde o perioadă de mai mulţi ani) şi este caracterizată de o combinare de dureri, simptome gastrointestinale, cardiorespiratorii, pseudoneurologice etc.

Principalele mecanisme implicate în producerea tulburărilor psihosomatice sunt: mecanismele condiţionării, cognitive, psihologice de apărare, vulnerabilitatea organică şi psihică.