2. Conceptul de tulburare psihosomatică (somatoformă)

Tulburarea psihosomatică nu are o definiţie precisă. Pentru a înțelege mai bine diversitatea cauzelor și manifestărilor acestor fel de tulburări, prezentăm câteva abordări teoretice ale tulburărilor psihosomatice:

Pentru a considera o boală ca fiind psihosomatică trebuie ca printre cauzele producerii ei să existe un factor psihologic (D. Widlocher, 1979).

R. Doron şi F. Parot (1999) menţionează că tulburarea psihosomatică reprezintă ansamblul tulburărilor exprimate prin simptome fizice care evocă o maladie somatică, fără să poată fi găsită vreo anomalie organică sau evocat vreun mecanism fiziopatologic şi pentru care există o prezumţie puternică a unei origini psihologice.

Termenul de tulburare psihosomatică folosit în manualele de diagnostic este relativ nou. Preocupări şi referiri privind descrierea şi stabilirea criteriilor de diagnostic a acestei tulburări apar în DSM-III (1981), DSM-III-R (1987), ICD-10 (1992) şi DSM-IV (1994). Aceste manuale descriu un grup de tulburări caracterizate de simptome fizice ce nu pot fi pe deplin explicate de o condiţie neurologică sau medicală generălizată (organică).

Principalele caracteristici ale tulburărilor psihosomatice sunt:

- prezenţa de simptome somatice multiple, adesea produse în diferite organe sau sisteme organice, care nu sunt explicate complet de investigaţiile medicale, sau de efecte directe ale unei substanţe ori de o tulburare mintală;

- simptomele determină o deteriorare semnificativă în domeniile social, profesional, familial ale persoanei;

- modificările apărute sunt ample şi de durată;

- simptomele au o desfăşurare cronică;

- pentru persoana respectivă disconfortul sau durerea sunt reale;

- simptomele nu sunt intenţionate (sub control voluntar) sau simulate;

- etiologia sau mecanismele de producere sunt diferite de la un tip de tulburare la altul;

- simptomele sunt întîlnite în mod relativ frecvent în populaţie sau în unităţile medicale generale;

- diagnosticarea acestor tulburări este dificilă (criteriile pentru determinarea şi diferenţierea tulburărilor psihosomatice); prin urmare medicilor le este dificil să le aplice în practică (M. Manea, T. Manea).

Tulburările psihosomatice nu trebuie însă catalogate la fel ca bolile somatice sau bolile psihice. Persoanele afectate de tulburări psihosomatice, deşi sunt personalităţi nevrotice, dau impresia generală, cel puţin exterior, de indivizi normali.

Tulburarea psihosomatică, în sens larg, este o afecţiune somatică determinată de factori psihotraumatizanţi, de regulă emoţional-afectivi. Într-un sens mai restrâns, prin tulburare psihosomatică înţelegem simptomele în care influenţa factorilor psihici este net delimitată din punct de vedere clinic (C. Enăchescu).

Aspectele psihice care pot genera boli organice sunt:

• aspiraţiile nerealizate;

• decepțiunile;

• nemulţumirile;

• contrarietaţile;

• situațiile conflictuale;

• sentimentele de culpabilitate;

• complexele de inferioritate şi de superioritate;

• dificultățile profesionale;

• conflictele refulate;

• frustrările.

Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor psihosomatice este prezenţa simptomelor fizice, care sugerează o afecţiune aparţinând medicinei interne, dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinei generale, de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). În contrast cu simularea, simptomele somatice nu sunt sub control voluntar.

DSM-IV înscrie în grupul tulburărilor psihosomatice următoarele categorii:

• tulburarea de somatizare este o tulburare polisimptomatică care evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastrointestinale, sexuale şi pseudoneurologice;

• tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare;

• tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţii de medicină generală.

• tulburările somatoforme de tip algic sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. În plus, factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării, severităţii, agravării sau menţinerii ei;

• hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă, bazată pe semnificația hiperbolizată a oricăror simptome sau a funcţiilor corporale;

• tulburarea dismorfofobică este preocuparea exagerată pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent.

Epidemiologia tulburărilor psihosomatice. Simptomele fizice în absenţa unei legături organice identificabile sunt frecvente în practica medicală (Von Korff şi colab., 1988; Kroenke şi Magelsdorff, 1989; Mayou, 1991). În practica generală, s-a constatat că unul din cinci pacienţi prezintă simptome fizice însoţite de tulburări emoţionale minore (Mayou, 1976, 1991).

Proporţia bolilor în populaţia generală diferă de la îngrijirea primară la cea secundară și terţiară. Sunt diferenţe ale ratei somatizării în diferite populaţii, determinate de factori cum sunt schimbările sociale, influenţele socioculturale etc. (M. Manea, T. Manea).