3. Mecanisme şi strategii de coping în stres

Lazarus şi Launier au desprins (sub numele de „coping”, în 1978) o serie de strategii de ajustare, elaborate de individ pentru a face tolerabilă tensiunea interioară (stresul psihic), indusă de o situaţie tensionată.

După modul în care individul îşi concentrează atenţia asupra problemei apărute sau asupra propriei emoţii generate de problema respectivă se disting 3 tipuri de ajustări sau coping în stres (după Suls şi Fletcher):

1. Coping (ajustare) centrat pe problemă (coping vigilent) – cuprinde evaluarea în plan mental (a nu se confunda aceste ajustări cu conduitele practice, acţionale, de rezolvare a problemei) a unor posibilităţi avute la îndemână de subiect:

• evocă experienţa anterioară;

• contează pe suportul social;

• va solicita informaţii şi va căuta mijloace;

• elaborează un plan de acţiune.

2. Coping centrat pe emoţii (coping evitant) – reprezintă o strategie pasivă, „de uitare”, evitând confruntarea cu gravitatea situaţiei, constând în:

• negare;

• resemnare;

• fatalism;

• agresivitate.

3. Coping orientat spre reevaluarea problemei – constă în reducerea diferenţei, percepute iniţial de subiect, dintre gradul de ameninţare şi propriile resurse, fapt ce ajută la perceperea situaţiei ca fiind mai tolerabilă.

Stresul psihic este, în ultimă instanţă, o reacţie a organismului care se edifică în funcţie de evaluarea cognitivă a situaţiei şi de strategiile de ajustare (coping –„control efectiv”).Din acest motiv teoria lui H. Selye trebuie corectată referitor la impactul stresului psihic asupra sănătăţii, deoarece există o diferenţiere între cele două tipuri de coping din punct de vedere al corelaţiei neuro-endocrine şi imunitare.

Evitarea (centrarea pe emoţie) duce la diminuarea activităţii celulelor (deci a imunităţii, inclusiv antitumorale) şi la hiperfuncţia axei hipotalamo-corticotrope, ceea ce accentuează inhibiţia celulelor.

Un moment important în elucidarea complexă a modelelor explicative actuale ale psihologiei sănătăţii sunt moderatorii psihosociali şi suportul social.

Suportul social este definit ca ansamblul relaţiilor interpersonale ale unui individ care îi asigură acestuia:

• o legătură afectivă pozitivă: suport emoţional (simpatie, prietenie, dragoste, consolare, înţelegere, toleranţă etc.);

• un ajutor practic: suport material (financiar, instrumental etc.);

• informaţii şi evaluări referitoare la situaţia ameninţătoare: suport informaţional.

Suportul social poate fi acordat de familie, colegi, prieteni, dar şi de instituţii, fie acestea organizaţii de stat, particulare, teologice, etc. sau având diverse forme de protecţie socială (aziluri, case de copii, etc.), precum şi de societăţile filantropice (dar şi spitalele şi personalul medico-sanitar, instituţiile de învăţământ de diferit nivel etc.).

Important este rolul de filtru pe care îl joacă suportul social în calea stresorilor, iar unele experimente întreprinse în clinicile oncologice au demonstrat diminuarea riscului de mortalitate la bolnavii care au fost supuşi unui program de ajutor în acest domeniu de susţinere în plan psihologic.

Am considerat important să detaliem informaţia privind cele 3 filtre ale impactului agenţilor stresanţi asupra individului, după Rahe şi Arthur (1978, cit. de M. Bruchon-Schweitzer), menite să atenueze impactul negativ al stresorilor:

a) perceperea agentului stresor şi evaluarea semnificaţiei sale în raport cu:

• experienţe similare anterioare precum şi o serie de date ale personalităţii: locul de control, autoeficacitatea, trăsături patogene şi cele imunogene de personalitate;

• suportul social şi credinţa într-un ideal (inclusiv cea religioasă).

b) mecanismele de apărare inconştientă (negarea, represia, sublimarea etc.);

c) eforturi conştiente referitoare la:

• planificarea acţiunii şi solicitarea de informaţii noi;

• tehnici de relaxare ± medicamente ± distracţii ± exerciţii fizice.