2. Relaţia sănătate – stres

Stresul este o reacţie psihologică la solicitările inerente ale agenţilor mediului, ce au potenţialul de a face o persoană să se simtă tensionată şi anxioasă, pentru că nu este în stare să facă faţă acestor solicitări. Stresul ia naştere atunci când o persoana răspunde cererilor locului de muncă, familiei şi altor surse externe ca şi când acestea ar fi generate de nevoile sale interne, obligaţiuni şi autocritică. Stresul este atât aditiv, cât şi cumulativ. Se adună în timp până la starea de criză când apar simptomele. Acestea se pot manifesta psihic prin: iritabilitate, anxietate, scăderea atenţiei, frustrare şi ură. Pot aparea şi simptome fizice: tensiuni musculare, dureri de cap, dureri de spate, insomnii, hipertensiune arterială etc. Dacă nu sunt diminuate sau tratate la timp, simptomele pot duce la îmbolnăvire şi chiar deces.

În viaţa de zi cu zi s-a pus în mod tradiţional accent pe aspectele negative, disfuncţionale ale stresului. La locul de muncă, poate cea mai exhaustivă definiţie a stresului negativ este: schimbarea în starea psihică, fizică, emoţională sau în comportamentul unei persoane ca urmare a presiunii constante exercitate asupra sa pentru a activa în moduri incompatibile cu abilitatea sa reală sau percepută, cu timpul şi resursele avute la dispoziţie. Cu alte cuvinte, stresul la locul de muncă poate fi definit ca cel mai dăunător răspuns fizic şi psihic, ce ia naştere atunci când cerinţele profesiei (medicale) nu se potrivesc cu resursele, abilităţile sau nevoile angajatului (lucrătorului medical). Stresul la locul de muncă poate duce la compromiterea sănătăţii şi chiar la îmbolnăvire.

Mai puţin pătrunse în vocabularul curent, următoarele două cuvinte desemnează două tipuri fundamentale de stres, reliefate de H. Selye în 1973.

• Distresul este termenul, ce desemnează stările tensionale care au un potenţial nociv pentru organism. Toate caracteristicile stresului general sau psihic amintite anterior s-au referit la această accepţiune a stresului în literatură: distresul acoperă, în general, sfera noţiunii de stres.

• Eustresul reprezintă tot o stare de stres, validată printr-o reacţie de „eliberare de tensiune”, însoţită de multe reacţii fiziologice. Diferenţa faţă de distres este însă fundamentală atât din punct de vedere al agenţilor stresori (stimuli plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice plăcute, „palpitante”, de la emoţii până la sentimente etc.) cât şi a consecinţelor sale pentru pentru organism care sunt, în genere, favorabile, deşi în cazul unei reacţii generate de eustress pot apărea tulburări grave la un cardiac sau, în cazul unui acces de râs, se pot declanşa crize de astm la o mare parte din cei suferinzi de această afecţiune. În caz de eustres are loc de cele mai multe ori, creşterea secreţiei de adrenalină, ca „factor sensibilizant al organismului la efectele tisulare ale hormonilor glucocorticoizi” şi de asemenea cresc „endorfinele cerebrale, ca neurohormoni modelatori ai plăcerii”.

Pe termen lung efectele fiziologice ale eustresului nu au fost studiate sistematic şi are doar garanţia observaţiei clinice. De altfel, însuşi Selye, apreciază că „eustresul nu durează niciodată în mod cronic”.

Eustresul însă, nu trebuie confundat cu orice emoţie plăcută (ca de ex., contemplarea unei grădini înflorite, a unei expoziţii de pictură, deşi unii subiecţi extrem de receptivi ar putea „vibra” la aceste mesaje artistice în măsură să intre într-o stare de eustress); el este generat de stări psihice cu tonalitate afectivă pozitivă puternic exprimată şi, mai ales, cu durată prelungită. Exemplele cele mai elocvente le constituie: revederea unei persoane dragi, aflarea veştii reuşitei la un examen etc. Sentimentul de dragoste împărtăşită constituie un eustres cu impact determinator atât asupra conduitei cât şi a creativităţii (lucru pe care l-ar realiza şi distresul generat de o dragoste neâmpărtăşită).

În special, ne vom referi la comportamentele adaptative, ce trebuie să fie studiate de viitorii medici. Mathney, Aycock, Pugh, Curlette şi Cannella (1986) au sugerat că patternurile de adaptare se pot diversifica într-o categorie de stresori preventivi şi o categorie de stresori combativi. Categoria stresori preventivi include patru tipuri de patternuri:

1. evitarea stresorilor prin adaptarea vieţii;

2. adaptarea nivelului cererii;

3. îndepărtarea stresului indus de patternurile comportamentale;

4. descoperirea resurselor adaptării.

Categoria stresorilor combativi include cinci tipuri de patternuri:

1. manifestarea stresului;

2. stăpânirea resurselor;

3. atacarea stresorilor;

4. tolerarea stresorilor;

5. scăderea iritabilităţii.

Comportamentele de adaptare pot fi împărţite în patru dimensiuni independente:

1. activ-pasiv (discutând direct acţiunea, tratând sau evitând stresorii);

2. cognitiv-emoţional (controlând stresorii angajaţi în activitatea cognitivă sau ţinând de sfera emoţională, catarsisul);

3. controlul (menţinând în aparenţă controlul personal asupra stresorilor);

4. acţiunea psihologică / acţiunea socială (sfera autorealizării sau suportul social).

Deşi actualmente neglijată, constituţia biologică poate explica în multe cazuri vulnerabilitatea la stres (mai crescută sau mai scăzută) a unor indivizi, inclusiv implicarea stresului în apariţia unor boli psihosomatice.

Pe terenul medical (organic), dar şi psihologic, considerat ca predispozant sau nu pentru o „patologie organică”, acţionează, agenţii stresori care agresionează organismul prin reacţia de stres pe care o produc.

Antecendente psihologice – reprezintă date „actuale”, de ordin psihologic, în momentul impactului agenţilor stresori, fiind apreciate ca predictori asupra „eficacităţii” acestora în patogeneză.

Watson şi Penebaker sistematizează trăsăturile de personalitate implicate în patogeneză sau în sanogeneză în:

● afectitate negativă: depresie, anxietate, nevrotism etc.;

● afectivitate pozitivă: optimism, umor, vitalitate, control intern, stimă de sine (autoapreciere, încredere în sine etc).

În continuare descriem impactul pe care îl pot avea aceste sentimente în dezvoltarea sau inhibarea stărilor morbide a personalităţii. Prin urmare:

• depresia – însoţeşte unele boli şi este posibil să joace un rol etiologic în unele maladii (de ex., cancer);

• anxietatea – asociată cu un stil perceptiv vigilent-evitant are un rol favorizant pentru îmbolnăviri ulterioare numai când are valori extreme. Tallis (1990) consideră că „îngrijorarea acţionează ca un sistem de alarmă cu efecte benefice”, ea constituind „un lucru negativ, numai dacă se instalează fără motiv sau durează prea mult”. În opinia lui I.B. Iamandescu, anxietatea exesivă, prezentă la o mare parte dintre bolnavi, ca urmare a anticipării unor pericole sau, mai ales, în condiţiile eşecurilor terapeutice şi a unei relaţii defectuoase cu medicul are un rol dezorganizator al comportamentului şi constituie o sursă importantă a unui exces de hormoni de stres;

• nevrotismul – are un sens mai larg decât anxietatea, pe care o include, alături de ostilitate, izolare, impulsivitate, culpabilitate, vulnerabilitate, etc., fiind considerat ca asociat frecvent cu boli somatice (Friedman şi Booth-Kewley).

• optimismul: acţionează în două direcţii – minimalizarea gravităţii evenimentelor şi supraestimarea propriilor resurse de a le face faţă.

• umorul este o strategie de ajustare capabilă şi ea de a reduce impactul evenimentelor stresante. Optimismul şi umorul ar avea o valoare predictivă pentru longevitate (M. Matlin).

• vitalitatea (robusteţea) reprezintă o aptitudine a individului de a, se implica în activităţi diverse cu multă curiozitate, gust pentru risc, pentru schimbare şi, dealtfel, „gust pentru viaţă”.