1. Stresul. Simptomele şi cauzele stresului

Starea de stres defineşte un organism care face un efort intensiv pentru a se adapta unor situaţii puţin obişnuite. Atunci când menţinerea echilibrului necesită eforturi compensatorii deosebite, când solicitările atrag sau depăşesc limitele resurselor adaptative, când integrarea organismului este ameninţată, persoana intră în stare de stres.

Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale. Stresul apare în momentul în care acest echilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare este reversibilă.

În funcție de natura agentului - stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu atunci când se poate produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale individului. Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului, care este în permanență amenințată de stresori de toate tipurile. În plus, adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul.

Simptomele stresului sunt (după Gh. Iosif, 1996; A.Tabachiu, 1997; Bogáthy, 2002):

1. Fizice:

• Creşterea frecvenţei cardiace, pulsului, având drept consecinţe creşterea tensiunii arteriale (risc de cardiopatie ischemică, infarct de miocard);

• Creşterea frecvenţei respiratorii;

• Tulburări de somn;

• Tulburări de comportament alimentar;

• Scăderea imunităţii organismului care determină o predispoziţie la contractarea de boli;

• Disfuncţii organice de diverse tipuri: boală de colon iritabil, ulcer de stres.

2. Psihocomportamentale:

• Stări de anxietate;

• Scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei;

• Scăderea capacităţii perceptive;

• Scăderea puterii de decizie;

• Scăderea intereselor;

• Sentimente de culpabilitate;

• Intoleranţă şi hipersensibilitate la critică;

• Tulburări comportamentale (apatie, agresivitate etc.);

• Tulburări psihice (depresie etc.).

Factorii stresanţi nu produc direct nici o boală, însă sunt responsabili pentru agravarea anumitor stări precum alergiile, astmul, migrenele, sindromul colonului iritabil, eczemele, psoriazisul. De asemenea, contribuie la mărirea presiunii arteriale şi favorizează apariţia afecţiunilor cardio - vasculare.

Cauzele stresului sunt (după Gh. Iosif, 1996, Bogáthy, 2002):

1. Factorii de mediu:

• mediul fizic: agenţi fizici, chimici (căldură, temperatură, vibraţii, zgomot, iluminat, emanaţii de fum sau vapori etc.);

• mediul psihosocial (stres relaţional): calitatea raporturilor cu superiorii şi cu colegii (competiţie, rivalitate), conflictele la locul de muncă pot constitui o sursă de stres.

2. Sarcina de muncă:

• suprasolicitarea: de natură cantitativă sau calitativă (considerarea unei munci ca fiind prea grea) se asociază cu comportamente disfuncţionale;

• caracterul muncii: munca devine stresantă acolo unde activitatea este repetitivă, puţin stimulativă, rutinieră; plictiseala şi dezinteresul diminuează capacitatea de reacţie a persoanelor;

• pericolul fizic: sursă de stres în profesiile de mare risc (minerit, poliţie, pompieri, armată etc.);

• responsabilităţile la locul de muncă: responsabilitatea faţă de oameni este mai stresantă decât cea faţă de echipamentele de lucru.

3. Factorul uman:

• adecvarea persoanei la locul de muncă: inadecvarea determină în timp apariţia stărilor de nemulţumire, frustrare, anxietate, depresie;

• ambiguitatea rolului: se referă la lipsa de claritate în ceea ce priveşte rolul individului la locul de muncă, perceperea ambiguă a sarcinilor profesionale, a obiectivelor şi responsabilităţilor;

• teama de a nu obţine avansări în carieră, teama de sancţiuni;

• recompensarea inechitabilă a muncii;

• subutilizarea competenţei;

• accesul scăzut la luarea deciziilor în grupul de muncă;

• posibilităţi scăzute de exercitare a autorităţii;

• lipsa de experienţă profesională;

• nesiguranţa locului de muncă legată de schimbările sociale şi de progresul ştiinţific şi tehnic cu apariţia unor noi profesiuni şi dispariţia altora;

• apropierea de vârsta pensionării.

Sursele potenţiale ale stresului constituie categorii mari devariabile, care au fost incluse în mai multe categorii cauzale. Dintre acestea, prezentăm în continuare un model fundamental, – modelul Michigan, elaborat de Institutul de Studii Sociale (Institute for Social Research) al Universităţii Michigan. În cadrul acestui model există patru categorii de variabile luate în consideraţie: caracteristicile organizaţionale, stresorii psihici, reacţiile la stres şi boală (Bogáthy, 2002).

Caracteristicile organizaţionale (dimensiunea organizaţiei, structura ierarhică şi cerinţele postului) favorizează acţiunea unor stresori ca, de exemplu, conflictul, ambiguitatea sau supraîncărcarea de rol:

a. conflictul de rol ia naştere în momentul în care expectanţele şi solicitările la locul de muncă sunt incompatibile sau dificil de satisfăcut;

b. ambiguitatea de rol apare la angajaţii care nu au informaţii suficiente sau adecvate legate de rolul lor în organizaţie;

c. supraîncărcarea rolului reflectă dificultatea percepută a sarcinilor sau efectiv numărul mare de acţiuni pe care angajatul trebuie să le întreprindă.

Stresorii psihici generează reacţiile la stres, care includ răspunsurile afective, psihologice sau comportamentale ale individului (insatisfacţie în muncă, lipsă de motivaţie, absenteism, stări de frustrare etc.).

Dacă aceste reacţii nu sunt eliminate sau diminuate, acţiunea stresorilor psihici duce la boală fizică sau psihică: ulcer gastric, boli cardiace, tensiune arterială, depresie etc. Acţiunea celor patru variabile este moderată de rezistenţa psihică a individului şi de calitatea relaţiilor interpersonale pe care acesta le dezvoltă.

Încercând să sintetizeze evenimentele de viaţă care pot deveni stresogeni, Lăzărescu M. (2002) delimitează următoarele situaţii:

• Psihotrauma – eveniment secvenţial care influenţează intens persoana.

• Schimbări existenţiale semnificative – schimbare care necesită un efort readaptativ (responsabilităţi, eforturi, noi reţele de comunicare).

• Eşecul – neîndeplinirea unui proiect în care subiectul este angajat (stagnare, interioritate).

• Frustrarea – nesatisfacerea unor dorinţe, pulsiuni, nevoi sau pretenţii legitime (circumstanţială, prelungită sau cronică).

• Conflictul interpersonal trenant – stare de tensiune şi conflict constant cu persoane angrenate în structuri sociale bine definite (familie, colegi de muncă sau de locuinţă).

• Epuizarea prin suprasolicitare – program de muncă excesiv, în special dacă nu e urmat de satisfacţii (poate fi provocată de un stil particular de viaţă).

• Lipsa de perspectivă vitală – situaţii nefavorabile din care subiectul nu are nici o perspectivă de a ieşi.

• Conflictul intrapsihic –egodistonia condiţionată în special de sentimente de vinovăţie (poate fi conştient sau preconştient).

• Crizele existenţiale sau de conştiinţă – perioadele critice se referă la personogeneză şi ciclurile vieţii, apar în perioadele de bilanţ individual.

• Obişnuinţele patologice – mai frecvente în copilărie, dar posibile pe tot parcursul vieţii.

Paul Frasse definește stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-și găsesc soluția la moment. Mihai Golu definește stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de frustrare (reprimare) a unor trebuințe, dorințe sau aspirații.

Stresorii psihici sunt: stimulii verbali (inclusiv cei care aparțin limbajului interior), care sunt vehiculați pe căi nervoase la cortex. Aceștia se diferențiază total de celelalte categorii de agenți stresanţi datorită semnificației lor, pentru individ ei având caracter potențial de a produce stres psihic. Acest caracter potențial este validat de semnificația cu care îl investește individul. Unul și același agent – stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la toți indivizii, nu produce stres psihic de fiecare dată la același individ. Acest lucru este condiționat de dispozițiile de moment ale individului și de semnificația pe care o acordă în acel moment individul. Apariția și amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului (caractere cognitive, voliționale, motivaționale și afective).

Vulnerabilitatea psihică la stres este constituțională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică este o trăsătură proprie doar anumitor persoane și se manifestă prin reacționare ușoară, prin stare de stres psihic la o gamă largă de stresori.

Situații generatoare de stres psihic:

- existența unor circumstanțe neobișnuite pentru individ, care îl surprind pe acesta nepregătit pentru a le face față;

- semnificația unui eveniment;

- angajarea individului într-o acțiune sau relație exagerată;

- particularitățile contextului social;

- modul subiectiv de a percepe solicitările mediului;

- subsolicitare / suprasolicitare;

- situațiile conflictuale existente în familie, la locul de muncă sau la nivel intelectual;

- criza de timp;

- izolarea;

- apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare;

- situații perturbatoare cauzate de agenți fizici (zgomote, vibrații, fluctuații de temperatură).

Agenții stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potențial stresant (generează stres psihic doar în anumite condiții), caracter de amenințare permanentă pentru individ și caracter negativ al consecințelor agenților – stresori.

Există două categorii de stresori: unii care acționează pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenții psihogeni) și stimulii senzoriali externi, care devin agenți stresori psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarța cerebrală și când au intensitate peste medie.

Parametrii de acțiune ai unui agent stresor sunt: intensitate, durată, repetabilitate şi noutate. Asupra individului acționează grupuri de factori stresanţi.

Clasificarea agenților – stresori:

• în funcție de numărul lor: unici și multipli.

• în funcție de asociere: conglomerați și configurați.

• în funcție de dominanța acțiunii: principali și secundari.

• în funcție de numărul indivizilor afectați: cu semnificație strict individuală, colectivă și generală.

• în funcție de natura lor: fizici (sonori, luminoși etc), chimici, biologici, psihologici.

Cercetările ştiinţifice arată că oamenii care iubesc puterea sunt supusi “stresului puterii”. Ei sunt excesiv de increzatori în sine şi tind să domine situaţia reală, însă nu sunt capabili să-i facă faţă. Domeniul lor de influenţă este semnificativ mai mic decât domeniul intereselor şi pretenţiilor. Deaceea sunt predispuşi spre – boli vasculare şi de stomac.

Dimpotriva, în condiţiile unui control prea slab asupra situaţiei omul este pasiv, slab din punct de vedere volitiv, laş, deseori se descurajează. Nu este în stare să înrăutăţească situaţia nici măcar când ea se află în sfera influenţei şi intereselor lui, şi ca atare se simte foarte tensionat. De aici – depresii, senzaţia de neputinţă, frică şi nelinişte, scăderea imunităţii şi, prin urmare, riscul crescut de cancer.

În mod evident, nu doar evenimentul ca atare, ci şi atitudinea noastră faţă de el reprezintă o sursă de stres. Stresul ne afectează în primul rând, atunci când reacţionăm la el incorect, agitându-ne de la gândul: ce s-ar putea întâmpla dacă...? Adeseori funcţionează lanţul cauzal următor: dezechilbru emoţional – stres – boală.

Conceptul de stres, introdus de Selye Hans, indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului, care determină o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţă integritatea. Roger Guillemin, pornind de la această definire, formulează una dintre cele mai cunoscute definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic”.

Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie la stres implică atât componente fiziologice, cât şi psihologice (emoţionale). Stresul poate fi definit atât din perspectiva cauzei, cât şi din cea a efectului. În linii mari, persoana devine stresată, în primul rând când solicitările mediului sunt mai mari decât capacitatea ei de a ţine situaţia sub control.

Stresul poate fi definit şi sub aspectul efectelor “reacţia minţii şi a trupului la schimbare”, sau “rezultatul dezechilibrului, atunci când percepţia unei persoane sau actualele abilitaţi şi resurse sunt insuficiente, pentru a face faţă cerinţelor unei situaţii date”, sau “teama indusă unui organism care încearcă să îşi păstreze normalitatea în faţa potenţialilor agenţi ce îl pot afecta”.

Există doua tipuri de reacţie la stres:

• Răspunsul activ, adică lupta;

• Răspunsul pasiv, adică fuga sau tolerarea.

Cea mai largă definiţie a agenţilor stresori este dată de Fraisse P. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului, care nu îşi găsesc soluţia”. Agenţii – stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată, nefiind obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se diferenţia două tipuri de agenţi – stresori:

• cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho – traumatizante. În stresul psihic, principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional – ideativ, recepţionaţi de subiect ca indicatori ai unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi;

• cei senzoriali externi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când este atacată scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. Parametrii de acţiune ai agenţilor - stresori sunt reprezentaţi de durată, în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „intensitatea” cu care ei acţionează.

Pentru Golu M. stresul psihic reprezintă o stare de tensiune, încordare şi disconfort cauzată de afecte negative, de frustrare, de reprimare a unor trebuinţe sau aspiraţii, de imposibilitatea rezolvării unor probleme.