2. Dimenisunile sănătăţii şi factorii ce influenţează sănătatea

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca o „stare de bine psihic, somatic şi social a individului” şi arată că „deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este un drept fundamental al omului”. Se are în vedere recunoaşterea faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. Este o stare de armonie, o stare de bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.

Herzlich consideră că există trei dimensiuni ale sănătăţii:

1. absenţa bolii;

2. constituţie genetică bună;

3. stare de echilibru al organismului, dată de capacitatea de adaptare a individului la tot ceea ce ţine de mediul său de viaţă.

Marc Lalonde consideră că există patru factori ai sănătăţii:

1. biologia umană: moştenirea genetică; procesele de maturizare, îmbătrânire; tulburările cronice, degenerative, geriatrice;

2. mediul: apa potabilă, medicamentele, poluarea atmosferei, salubrizarea, bolile transmisibile, schimbările sociale rapide;

3. stilul de viaţă: hrana, activităţile fizice, sedentarismul, tabagismul, alcoolismul;

4. organizarea asistenţei medicale.

Primii trei factori constituie cauzele îmbolnăvirilor, iar cel de-al patrulea factor este axat pe resursele necesare pentru menţinerea sănătăţii.

Biologic, sănătatea reprezintă starea unui organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal.

Psihologic, sănătatea reprezintă armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii, asimilate de individ.

Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului, în care capacităţile individului sunt optime, pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale. Ea ar fi, deci, conform lui Parsons (apud. Gorgos, 1984), capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat. Concepţia despre sănătate este condiţionată social. N. Willard afirma că „Societatea este cea care decide dacă un om este nebun sau genial”.

Atât biologic, cât şi social, sănătatea reprezintă nu atât un scop în sine, cât un mijloc pentru o existenţă plenară, o formă optimă pentru a duce o viaţă rodnică şi creatoare.

Sănătatea reprezintă capacitatea de:

• a munci productiv;

• a iubi;

• a se preocupa de soarta celorlalţi;

• a avea în proporţie rezonabilă autonomie personală.

Patologul defineşte sănătatea ca o stare de integritate a organismului. Clinicianul defineşte sănătatea ca lipsă de simptome. Pentru o persoană bolnavă, sănătatea este o stare de „bien-etre”.

Downie (1992) vorbeşte despre sănătatea pozitivă, care are 2 componente:

1. Stare bună fizică, psihică şi socială;

2. Fitness – forma fizică optimă, cu cei 4 S (engl.): Strenght – forţă fizică; Stamina – vigoare (rezistenţă fizică); Suppleness – supleţe fizică; Skills – îndemânare (abilitate) fizică.

Pe direcţia sugerată de definiţia OMS, sănătatea mintală este parte integrantă a sănătăţii în general. Conţinutul conceptului de sănătate mintală este determinat de calitatea raporturilor personalitate - mediu.

Krapf (apud. Gorgos, 1984) arată că un individ reacţionează în mod sănătos dacă în cursul dezvoltării sale: a) se dovedeşte capabil să se adapteze în mod flexibil la situaţiile conflictuale; b) este capabil să suporte frustrările şi anxietatea consecutivă acestora.

Starea de sănătate înseamnă mai mult decât absenţa bolii. Sănătatea trebuie apreciată în funcţie de mediul şi de istoria individului, ca o rezultantă a forţelor contrarii, fiind necesar să ţinem seama nu numai de caracterul pozitiv şi cel negativ ale acesteia, ci şi de direcţia în raport cu obiectivele de viitor.

A. H. Maslow (apud. Iamandescu) defineşte sănătatea mintală în termeni de „personalitate autorealizată”;

D. Lagache (apud. Gorgos, 1984) prezintă câteva caracteristici principale ale sănătăţii mintale:

- capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ;

- capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile cele mai îndepărtate;

- capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup;

- capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi;

- capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare, cât şi cu cele creatoare ale societăţii.

W. Boehm (apud. Gorgos, 1984) consideră că sănătatea mintală este o condiţie de funcţionalitate socială, impusă şi acceptată de societate, în scopul realizării unei afirmări personale. Sănătatea mintală ocupă locul cel mai important în complexitatea fiinţei umane, fiind fundamentul şi esenţa condiţiei umane, echilibrul ei. Ceea ce mijloceşte trecerea de la starea de sănătate la starea de boală este modul de viaţă şi stilul de viaţă al individului.

Modul de viaţă defineşte elementele obiective ale traiului, condiţiile materiale, economice şi sociale ale vieţii oamenilor. Aceste elemente ar fi:

• natura muncii şi durata ei;

• educaţia, calificarea profesională şi acesul subiectului la acestea;

• locuinţa (m²/persoană) şi dotarea acesteia (gradul de confort);

• condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea lor);

• mijloace de comunicare;

• informaţie şi cultură;

• timpul liber (durată, folosire).

La aceste elemente foarte obiective se adaugă, în cadrul modului de viaţă, sistemul tradiţiilor, obiceiurilor, moralei, configuraţiei profesionale a populaţiei.

Modul de viaţă este produsul unei istorii, al unei culturi şi tradiţii. Orice societate are un mod de viaţă specific (de ex., societăţi agrare, industriale, etc.).

Stilul de viaţă este aspectul subiectiv al modului de viaţă, adică o strategie de viaţă pentru care individul optează şi care orientează toate manifestările sale particulare. Stilul de viaţă are la bază anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă, pe baza cărora acesta alege, se comportă şi face opţiuni care-l vor conduce la succes sau la eşec.

Stilul de viaţă presupune decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează sănătatea persoanei. Există riscuri autoasumate de persoană printr-un anumit stil de viaţă: tabagism, abuz de droguri, alimentaţie excesivă sau subnutriţie, şofare imprudentă, sedentarism, workaholism (dependenţă, obsedare de muncă).

Stilul de viaţă constă din combinaţii ale unor practici şi deprinderi comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţat de antecedente familiale, condiţii culturale şi socioeconomice ale persoanei. Stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură, nivelul de trai, în cadrul impus de resursele economice ale societăţii.

Modificările stilului de viaţă implică schimbarea concomitentă a comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă. Opţiunile pe care persoana le face şi în funcţie de care îşi structurează stilul de viaţă sunt individuale, iar valorile, reprezentările, scopurile şi aspiraţiile pe baza cărora face anumite alegeri au o determinare socială.

Stilul de viaţă este determinat de doi factori:

• factorul socioeconomic;

• factorul cultural-educativ.

Efectele stilului de viaţă sunt: directe – de ex., fumatul generează cancer pulmonar, alcoolul generează ciroză; mediate – de potenţare a celorlalţi factori de risc.

Acesti factori, prin evolutia lor istorica, îşi aduc aportul la crearea profilului psihologic al unei populaţii, la formarea personalităţii indivizilor şi la structurarea relaţiilor sociale. Orice mod de viaţă este produsul unei istorii, reflectarea unei culturi şi a unor tradiţii specifice, fiecare societate având un mod specific de viaţă. Factori ce contribuie la diferenţierea tipurilor de societăţi pe baza modului de viaţă sunt distribuţia, cuantumul şi utilizarea veniturilor şi a bunurilor materiale.

Max Weber, sociolog, a definit stilul de viaţă în funcţie de doi factori: comportamentul în viaţă (opţiunile avute în alegerea unui anumit stil de viaţă) şi şansele de viaţă (probabilitatea realizării practice a acestor opţiuni personale, ţinând cont de de condiţiile structurale necesare pentru susţinerea unui anumit stil de viaţă). Stilul de viaţă poartă amprenta modului de viaţă al comunităţii şi al grupului în care persoana s-a născut şi s-a format. Opţiunile în funcţie de care se structurează stilul de viaţă sunt individuale, dar valorile, reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile care impun aceste opţiuni au determinare socială. Astfel, dacă modul de viaţă se referă la aspectele exterioare ale vieţii, la condiţiile economice şi sociale, stilul de viaţă priveşte modul în care omul şi grupurile sociale valorizează aceste condiţii, în funcţie de anumite opţiuni valorico-normative.

Evaluarea stilurilor de viaţă şi a modurilor de viaţă este importantă pentru stabilirea calităţii vieţii pe care o pot asigura. Există aşadar stiluri de viaţă defavorabile pentru sănătate, precum şi stiluri de viaţă favorabile sănătăţii (abstinenţă tabagică, consum moderat de alcool, fitness, dietă echilibrată şi variată, evitarea consumului de droguri, prudenţă în traficul rutier, prudenţă în viaţa sexuală, folosirea strategiilor adecvate de ajustare a stresului profesional).