3. Normalitatea ca sănătate

Privind din perspectiva normalităţii ca sănătate, aceasta fiind una tradiţională, cei mai mulţi medici şi, printre aceştia, şi psihiatri echivalează normalitatea cu starea de sănătate, căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală, normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea – să reprezinte mica porţiune rămasă.

Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală, pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi morfologic, în istoria sa vitală.

Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist - logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie – extroversie.

Normalitatea în dinamică este o adaptare armonică în fiecare moment al existenţei individului, în funcţie de mediul său şi istoria sa şi a colectivităţii sale ca o rezultantă a calităţii raportului personalitate / mediu şi nu ca o absenţă a bolii sau a posibilităţii de “plutire” într-un câmp de forţe contradictorii.

Sănătatea presupune o perspectivă dinamică prin care se precizează modalităţile normal - sănătoase de structurare şi funcţionare a individului la diverse vârste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare, precum şi capacitatea de a depăşi sintetic diversele situaţii reactive şi stresante (Lăzărescu M., 1995);

Normalitatea presupune o capacitate de comunicare şi elaborare continuă a informaţiei, care să asigure armonia la nivelul subsistemului individual, familial, social sau grupal. Homeostazia realizată de fluxul input-urilor şi output-urilor informaţionale, care oscilează şi interacţionează dinamic şi permanent ar fi, în opinia lui Enăchescu C. (1987), chiar normalitatea sau sănătatea în opoziţie cu boala, care este dezechilibru ce produce dezordinea şi dezorganizarea sistemului. Acest autor consideră că există tipologii ale normalităţii, modelele de comunicare individuale fiind influenţate de factori constituţionali temperamentali, psihosocioculturali, etc.

J. Lacan se întreabă dacă diferenţa dintre inconştientul unui sănătos şi inconştientul unui bolnav este importantă, radicală. Sănătatea conţine boala aşa cum conştientul conţine inconştientul. O psihologie a inconştientului care ar reduce întreaga activitate psihică la inconştient este la fel de puţin corectă ca o psihologie a conştiinţei care ar reduce întreaga activitate psihică doar la cea conştientă.

Normalitatea este capacitatea de a fi stăpân pe perioadele vieţii: încredere/neîncredere; autonomie/îndoială; iniţiativă/vinovăţie; activitate, producţie/inferioritate; identitate/confuzie de rol; creaţie/stagnare; integritatea ego-ului/disperare (E. Erikson).

Normalitatea este caracterizată prin tărie de caracter, capacitatea de a face faţă emoţiilor conflictuale, capacitatea de a trăi plăcerea, fără a provoca conflicte, şi capacitatea de a iubi (M. Klein).

În viziunea lui K. Eissler, normalitatea absolută nu poate fi obţinută, deoarece persoana normală trebuie să fie pe deplin conştientă de gândurile şi sentimentele sale.

Modelul normalităţii este reprezentat prin primatul unei conştiinţe clare, „conţinând” inconştientul şi dând în acest fel posibilitatea dezvoltării activităţilor superioare care garantează libertatea umană.