1. Implicaţii generale ale psihologiei în medicină

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor psihice și a comportamentului uman. Etimologic, cuvântul provine din l. greacă: “psyhe” – suflet, suflare, şi “logos” – ştiinţă, cuvânt.

Obiectul psihologiei este psihicul, care se prezintă ca:

• un sistem de orientare şi reflectare propriu animalelor superioare şi oamenilor;

• produs al adaptării, activităţii şi funcţiei sistemului nervos.

Activitatea psihicului rezidă în:

• viaţa psihică interioară;

• comportament;

• activitatea, conduita individului;

• personalitatea omului.

Forme ale vieţii psihice (numite şi ipostaze ale psihicului):

• conştiinţa;

• subconştientul;

• inconştientul.

Conştiinţa este formă de organizare a vieţii psihice (nivelul superior de dezvoltare al psihicului). Este rezultatul condiţiilor social-istorice de formare a omului în cadrul activităţii de muncă, care se află permanent în comunicare (cu ajutorul limbajului) cu alţi oameni.

Omul este unicul dintre fiinţe care este capabil de autoanaliză, autocontrol şi autoapreciere.

Subconştientul este ansamblu stărilor psihice de care subiectul nu este conştient, dar care influienţează comportamentul său. E o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. Subconştientul constituie rezervorul în care se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele ce au trecut cîndva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei.

Inconştientul este rezervorul de fenomene, evenimente trăite şi reacţii psihice care intervin în activitatea noastră, fără a ne da seama de prezenţa lor (reacțiile noastre instinctive, dorințele şi sentimentele noastre refulate, complexele dobândite, conflictele nerezolvate etc.).

Behaviorismul, psihanaliza şi psihologia umanistă sunt marile curente ştiinţifice şi orientări care au influențat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diverse modele explicative asupra vieţii psihice. La dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă şi-au adus aportul considerabil şi medicii-practicieni din diferite timpuri. La fel, menţionăm un fapt extrem de important, desprins din practica medicală, şi anume că marii clinicieni au fost şi mari psihologi, chiar dacă nu au avut la bază o pregătire de specialitate.

Acest adevăr de necontestat nu trebuie să ne ducă la ideea că un viitor medic se poate lipsi de cunoştinţe psihologice, mai ales de cele legate de profesiunea lui, şi aceasta din două motive: nu toţi vor putea ajunge mari clinicieni, iar posibilităţile de realizare profesională ale unui medic neinstruit din punct de vedere psihologic ar fi limitate. Se poate considera că, în zilele noastre, când cea mai mică emoţie are o expresie biochimică, iar psihologia poate vindeca o serie de boli în absenţa medicamentului, această omisiune ar constitui o gravă eroare.

Dacă vom încerca să definim global ştiinţa medicală, conturând numai cadrul general al preocupărilor ei, vom face acelaşi lucru şi cu psihologia, a cărei dezvoltare impresionantă în ultimele decenii a avut loc simultan cu tentativele infructuoase de a se defini în mod deplin satisfăcător psihicul şi domeniul lui de studiu.

Astăzi se consideră că psihicul reprezintă, conform definiţiei date de Paul Popescu-Neveanu, un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă, îndeplinind funcţiile de raportare la lume şi la sine, prin orientare, reflecţie, planificare mentală şi acţiuni transformati- creative.

Conform aceluiaşi autor, psihicul constituie o modalitate superioară a vieţii de relaţie (care la om este esenţialmente socioculturală) cu a adaptării (care la om este mijlocită instrumental şi social) şi se concretizează prin intervenţia activă a acestuia în mediu, pe care îl transformă prin muncă. Obiectul psihologiei generale tratează procesele, sistemele şi însuşirile psihice, integrând şi problematica generică a personalităţii.

Psihicul uman este definit ca:

1) o formă de adaptare specifică a individului uman la mediul socioculural;

2) o formă specifică de cunoaştere de către individul uman a mediului înconjurător;

3) un fenomen condiţionat şi determinat sociocultural;

4) un fenomen condiţionat de funcţionarea normală a creierului.

1) Psihicul ca formă de adapatare specifică a individului uman la mediul sociocultural.

Adaptarea se realizează conform următoarelor etape:

- Semnalizarea (descoperirea de către organism a stimulilor biologici necesari care asigură conservarea şi perpetuarea speciei).

- Iritabilitatea (reacţia întregului organism la acţiunea stimulului, care este generalizată, internă şi difuză).

- Excitabilitatea (reacţia imediată a organismului la acţiunea unui stimul, care este locală, specifica, reversibila, realizându-se prin intermediul organelor de simţ).

- Sensibilitatea (diferenţierea şi selectarea stimulilor după calitate, intensitate, durată şi tonalitate afectivă şi trebuinţe, cu ajutorul analizatorilor).

- Motricitatea (deplasarea organismului în mediul înconjurător, asigurându-i acestuia cunoaşterea mediului exterior).

2) Psihicul ca formă specifică de cunoaştere de către individul uman a mediului înconjurător. Cunoaşterea reprezintă o reproducere în plan intern a realităţii exterioare, adică asimilarea şi prelucrarea informaţiilor din mediul exterior. Cunoaşterea este de două feluri:

a) Cunoaşterea senzorio-motorie;

b) Cunoaşterea raţională.

Cunoaştrea senzorio-motorie are următoarele caracteristici:

- are la bază organele de simt;

- este nemijlocită, adică relaţia dintre organism şi mediu este directă;

- este materială, adică se referă la insuşirile concrete ale obiectelor;

- este obiectivă, adica percepe realitatea aşa cum este ea;

- este reproductivă, adică organismul nu produce transformări în mediul inconjurător.

Cunoaşterea raţională are următoarele caracteristici:

- este ideală, adică cunoaşterea realităţii se realizează cu ajutorul noţiunilor şi raţionamentelor;

- este activă, costând în implicarea subiectului în cunoaşterea realităţii, asigurându-i acestuia adaptarea eficientă la mediul înconjurător;

- este subiectivă, adică cunoaşterea realităţii este selectivă, în funcţie de interesele şi trebuinţele subiectului, putând fi corectă sau deformată;

- este constructiv-creativă, constând în transformarea cunoştinţelor asimilate de către subiect, prin combinarea şi recombinarea achiziţiilor cognitive anterioare (cunoştiinţe).

3) Psihicul este un fenomen condiţionat şi determinat sociocultural. Socializarea constă în formarea conduitelor moral-civice la nivelul individului uman. Educaţia, dealtfel, constă în transmiterea şi asimilarea cunoştiintelor teoretice şi practice, în formarea şi dezvoltarea aptitudinilor, precum şi a personalităţii individului uman. Enculturaţia constă în transmiterea generaţională a culturii unui popor.

4) Psihicul este un fenomen condiţionat de creier şi arată, că socialul acţionează asupra pshicului uman prin intermediul creierului.

Relaţia dintre psihic şi creier explică următoarele fenomene psihice:

- Maturitatea şi normalitatea psihică sunt condiţionate de evoluţia şi funcţionalitatea normală a creierului.

- Unele procese psihice au o localizare corticală specifică, cum ar fi: limbajul este localizat la nivelul lobului frontal; afectivitatea este localizată în centrii hipotalamici; memoria este localizată în centrii parietali şi senzaţiile sunt localizate în diferite arii corticale, iar alte procese psihice au o localizare corticală difiuză, nespecifică, pe toată scoarţa cerebrală, cum ar fi: atenţia, voinţa, gândirea, etc.

Structura psihicului uman presupune:

• Procese psihice – reprezintă reflectarea dinamică a realităţii în diferite forme ale fenomenelor psihice (senzaţiile, percepţia, memoria, gândirea, imaginaţia, vorbirea, atenţia, voinţa);

• Stări psihice – nivelul relativ stabil al activităţilor psihice concretizat în momentul dat, care se exteriorizează printr-o activitate mai intensă sau mai slabă (optimism, entuziasm, jale, bucurie, încredere, mânie, tristeţe, iritare etc.);

• Însuşiri psihice – formaţiuni stabile, care asigură un anumit nivel calitativ şi cantitativ al activităţii şi conduitei omului respectiv, manifestat prin: temperament, caracter, aptitudini.

Psihologia medicală se poate înscrie într-o zonă de interferenţă cu psihologia generală şi mai ales cu aria psihologiei sociale.

P. Popescu-Neveanu consideră psihologia medicală ca obiect de studiu al psihologiei bolnavului şi al relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar (în mod predominant - cu medicul) şi cu familia. Acelaşi autor include o notă în plus în sfera definiţiei psihologiei medicale, afirmând că ea studiază şi reacţia psihică a bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau psihică (posibil generatoare de boală) şi mijloacele psihice de tratament.

În sfârşit, Săhleanu şi Athanasiu adaugă în sfera de preocupări a psihologiei medicale şi problematica psihologică a profesiunii medicale, separat de problematica relaţiei interpersonale medic - pacient (pe care o considerăm ca fiind „un fir roşu” al acestei discipline), pe care autorii menţionaţi o definesc ca „drama existenţei umane proiectată pe coordonatele bolii, suferinţei, morţii şi interacţiunii filantropice”.