5. Tulburările conştiinţei de sine

Conştiinţa de sine constituie reflectarea în conştiinţa individului a propriei existenţe psihice şi sociale. Se structurează în cadrul relaţiilor sociale, individul cunoscându-se pe sine şi delimitându-se de ceilalţi prin comparare cu semenii săi. Individul devine, astfel, o conştiinţă personalizată, individualizată. Personalităţile structurate dizarmonic îşi structurează o imagine deformată atât despre lume, cât şi despre sine. Delirurile cronice şi mai ales schizofrenia determină o distorsionare delirantă sau o bulversare a conştiinţei de sine.

Se cunosc următoarele tulburări ale conştiinţei:

a) tulburările conştiinţei corporalităţii (asomatognozia). Somatognozia reprezintă imaginea pe care individul şi-o formează despre propriul său corp, ca obiect funcţionând în spaţiu. Conştiinţa propriului corp se constituie progresiv din date oferite de percepţie, realizând un cadru spaţial pentru reprezentări, amintiri şi emoţii etc.

b) tulburările de schemă corporală de tip neurologic se manifestă prin:

• sindromul Gerstmann – sindrom manifestat prin agnozie digitală, agrafie, acalculie, nediferenţiere stânga-dreapta. Mecanismul psihopatologic esenţial îl reprezintă o incapacitate a subiectului de a lega spaţial obiectele care fac parte dintr-un tot. Ele s-ar datora unor leziuni difuze ale emisferei dominante.

• sindromul Anton-Babinski reprezintă o manifestare clinică amplă, grupată în jurul a trei elemente majore: - asomatognozie – ignorarea sau nerecunoaşterea unuia sau mai multor segmente ale corpului; - anosognozie – ignorarea sau nerecunoaşterea propriei boli, chiar în condiţiile în care sesizează o infirmitate; - anozodiaforie - indiferenţă faţă de boală, însoţită uneori de o euforie paradoxală.

Apare în leziuni de diferite etiologii, la nivelul răspântiei parieto-temporo-occipitale drepte.

c) tulburări de schemă corporală de tip psihic:

- cenestopatii – reprezintă tulburări particulare ale cenesteziei, alterări locale ale sensibilităţii comune. Apar senzaţii corporale neplăcute, în absenţa unor modificări organice. În descrierile bolnavilor, apar ca trăiri stranii, amintind de ideile delirante. Cenestopatiile, considerate ca tulburări perceptive, se pot înscrie într-un continuum de gravitate, mergând de la simple iluzii până la halucinaţii. Principalele lor caracteristici ar fi: caracterul funcţional, anorganic, independent de orice leziune locală patogenă şi existenţa lor autonomă. Cenestopatiile nu apar izolate, ci asociate cu anxietatea, depresia, tulburările obsesive.

- autotopoagnozia – defect de percepţie şi integrare ce face imposibilă localizarea unui segment al corpului. Este o agnozie de schemă corporală, fiind asociată adesea cu pierderea orientării dreapta-stângă (sindromul Pick).

- sindrom hipocondriac – se caracterizează prin existenţa ideii (cu caracter obsesiv prevalent sau delirant) de suferinţă datorită unei boli somatice care evoluează fatal, convingere lipsită de suport real sau având un suport real insuficient. Hipocondriacul trăieşte anxios şi dureros această convingere, întărită uneori prin factori iatrogeni, fiind într-o permanentă căutare de medici şi medicamente, în care nu are însă încredere, fiind convins de incurabilitatea bolii sale. Prin caracterul puternic afectiv conferit de anxietate şi depresie, sindromul hipocondriac se deosebeşte de sindromul Műnchhausen, în care bolnavul încearcă să-şi „fabrice” o falsă îmbolnăvire.

- sindrom Cotard – constă dintr-o asociere caracteristică de idei delirante, mai mult sau mai puţin sistematizate. Este întâlnit în melancolia delirantă (mai ales cea de involuţie), în demenţe (paralizia generală progresivă) şi în unele stări confuzionale (mai ales cele de origine infecţioasă). Cuprinde idei delirante de negaţie, având ca punct de plecare tulburările cenestezice şi preocupările hipocondriace, idei delirante de imortalitate şi de enormitate, la care se pot adăuga şi cele de posesiune. Bolnavul neagă existenţa sau funcţionalitatea unor organe sau a corpului, precum şi realitatea exterioară, considerându-se condamnat să fie nemuritor, pentru a suferi mereu. Imortalitatea este însoţită de nedefinire în spaţiu, de existenţa într-o lume gigant şi atrage după sine delirul de enormitate, când se pierde controlul asupra limitelor corpului. Tulburările de sensibilitate în sensul existenţei analgiei, tentativele suicidare, automutilările, ideile delirante de posesiune sunt alte elemente constitutive ale sindromului Cotard.

d) tulburări de desomatizare:

- dismorfofobia – se apropie mai mult de depersonalizare. Ea exprimă sentimentul transformării în sens negativ al aspectului corpului sau doar a unor caracteristici ale acestuia (înălţime, greutate, raportul dintre segmente). Un interes special este acordat aspectului feţei şi al organelor genitale. Koupernik a descris această tulburare „psihoza urâţirii”; alţi autori consideră că are un caracter normal şi tranzitoriu la adolescenţi (cu sentiment de inferioritate şi stângăcie, depresie, izolare relaţională, reacţii comportamentale). Motivată numai parţial şi în anumite circumstanţe, dismorfofobia adolescentului poate fi o manifestare a crizei de originalitate sau de individualitate, dar şi expresia unei nevroze, a unei psihoze sau a unei stări - limită. Debutul unor schizofrenii poate avea drept sindrom central dismorfofobia, exprimată ca un veritabil „delir” dismorfofobic sau de transformare în care bolnavul se „dezidentifică”, însoţită de manifestări comportamentale: izolare, retragere, indiferenţă afectivă. Este trăită uneori cu anxietate maximă, ajungând chiar la stări de agitaţie.

În psihastenie, studiul atent al detaliilor corpului, precum şi lipsa de identitate faţă de propriul corp duc la descoperirea unor „modificări” care îl îngrijorează în mod deosebit pe subiect, cu atât mai mult cu cît ele se asociază şi cu alte tulburări ale identităţii corporale (desomatizare). Atitudinea bolnavului faţă de dismorfofobie şi încercarea corectării ei poate îmbrăca forme diverse, de la tratamentele dermatologice, de chirurgie estetică şi protejare, până la sinucidere.

e) tulburările conştiinţei realităţii obiectuale:

- derealizarea – reprezintă o tulburare a conştiinţei realităţii obiectuale, care apare extrem de rar ca fenomen izolat, făcând, de regulă, parte din sindromul de depersonalizare. Termen introdus de Mayer-Gross şi Mapother, pentru a defini sentimentul de stranietate a lumii exterioare în absenţa oricăror tulburări perceptive. Pierzînd „funcţia realului” (P. J. Anet), subiectul se simte detaşat, izolat de concretitudinea lumii, care-şi pierde „familiaritatea”, devenind pentru acesta un spaţiu străin. De la forma minimă, în care lucrurile pot să pară false, artificiale, stranii, iar persoanele modificate, urâţite, îmbătrânite, lipsite de „aerul personal”, în forma sa extremă de realizare îi dă subiectului senzaţia unei retrageri complete din lumea reală, de „plutire fără înălţime peste un deşert necunoscut”. Derealizarea este percepută de către subiect ca o modificare a vieţii sale psihice, prin senzaţiile chinuitoare pe care le încearcă. Ea este însoţită întotdeauna şi de alte fenomene, legate mai ales de diversele grade de modificare a conştiinţei. Este caracteristică în psihastenie, schizofrenie, depresii majore, intoxicaţii cu mescalină. După unii autori, ea apare în diverse grade în debutul oricărei psihoze.

f) tulburările conştiinţei propriei persoane:

- depersonalizarea este o tulburare a conştiinţei propriei persoane, propriului eu, subiectul având sentimentul pierderii identităţii somatopsihice personale. El trăieşte dureros impresia că a devenit străin, diferit sau nereal, păstrând conştiinţa personalităţii sale anterioare. Curgerea existenţială se destramă, viaţa părând a se desfăşura în gol, într-un ritm încetinit. Propriul eu devine un spectacol dramatic pentru individ. Afectivitatea este dominată de anxietate, care poate atinge apogeul într-un acces brutal de angoasă de depersonalizare. Tabloul clinic este completat frecvent cu derealizare, desomatizare, analiză instrospectivă (subiectul alunecă în subiectiv, desprinzîndu-se şi îndepărtându-se de real). Se regăseşte în psihastenie, în stări depresive (prin modificarea percepţiei timpului trăit), în melancolie (sub forma acuzelor hipocondriace, a ideilor de transformare şi negaţie din sindromul Cotard), în cadrul reacţiilor afective, în neurastenie, nevroză obsesiv-fobică, la personalităţi dizarmonice schizoide şi isterice, în stările peritraumatice şi posttraumatice. În psihozele toxice, se poate asocia sindromului halucinator sau iluziilor senzoriale. În debutul pseudonevrotic al schizofreniei, se manifestă prin sentimentul înstrăinării propriului eu, prin perplexitate faţă de propriul corp sau sentimentul de fragmentare corporală, alături de preocupări hipocondriace. Din punct de vedere psihanalitic, depersonalizarea s-ar explica printr-o fixare într-un stadiu genital şi regresiune narcisistă.

Întrebări şi exerciţii pentru autoevaluarea şi consolidarea cunoştinţelor:

1. Definiţi noţiunea de personalitate.

2. Numiţi şi explicaţi trăsăturile fundamentale ale personalităţii.

3. Care sunt componentele psihice interne ale personalităţii după A. Tucicov-Bogdan?

4. Numiţi cele mai importante clasificări ale tipurilor de personalitate.

5. Descrieţi tipurile personalităţilor accentuate (după K. Leonhard).

6. Explicaţi rolul studierii biopsihotipologiilor în psihologia medicală.

7. Care sunt condiţiile de dezvoltare personală?

8. Identificaţi particularităţile de dezvolare a personalităţii medicului.

9. Numiţi şi explicaţi mecanismele de apărare a personalităţii.

10. Definiţi noţiunea de conştiinţă.

11. Numiţi parametrii unor tulburări de conştiinţă (după Jaspers).

12. Care sunt criteriile de clasificare a tulburărilor de conştiinţă a personalităţii?

13. Numiţi şi explicaţi destructurările predominant calitative ale conştiinţei.

14. Numiţi şi explicaţi destructurările predominant cantitative ale conştiinţei.

15. Numiţi şi explicaţi cele mai semnificative tulburări ale conştiinţei de sine.

Bibliografie

1. Băban A., Petrovai D., Lemeni G. Consiliere şi orientare. Ghidul profesorului. Bucureşti: „Humanitas Educaţional”, 2001.

2. Birch A. Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura Tehnică, 2002.

3. David Daniel Psihologie clinică şi psihoterapie. Iaşi: „Polirom”, 2006.

4. Golu Mihai, Dicu Aurel Introducere în psihologie. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1972.

5. Hălţan Georgeta Personalitatea umană. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976.

6. Ionescu S., Jacquet M., Lhote C. Mecanismele de aparare Iasi: „Polirom”, 2002.

7. Pirozynski Tadeusz, Scripcaru Gheorghe. Psihopatologie relaţională. Iaşi: „Junimea”, 1996.

8. Popa-Velea O., Diaconescu L., Necula Cioca I. Psihologie medicală. Baze teoretice şi aplicaţii practice pentru medici şi psihologi. Bucureşti: Editura Universităţii "C. Davila", 2006.

9. Tudose Florin. Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2003.

10. Tudose Florin. Orizonturile Psihologiei Medicale. Bucureşti:„Infomedica”, 2003.

11. Oprea N., Revenco M. s.a. Psihologie generală şi medicală. Chișinau: “Știința”, 1993.

Tema 4. Normalitatea. Anormalitatea

Structura:

1. Conceptul de normalitate. Criterii de normalitate.

2. Normalitatea ca proces. Limitele normalităţii.

3. Normalitatea ca sănătate.

4. Anormalitatea. Criterii de definire a anormalităţii.

Obiective operaţionale:

• Delimitarea conceptelor principale ale temei: normă, normalitate, anormalitate.

• Analiza conceptelor în relaţie cu sănătatea.

• Elucidarea criteriilor de normalitate şi anormalitate.

• Înţelegerea conceptului de sănătate mintală.

• Evidenţierea caracteristicilor principale ale sănătăţii mintale.

• Cunoaşterea tipurilor de comportamente anormale.

• Recunoaşterea „persoanelor în dificultate” şi modalităţi de susţinere psihosocială a lor.

Cuvinte-cheie: normă; normalitate; modelul normalităţii; adaptare; sănătate mintală; anormalitate; comportament anormal.