4. Mecanismele de apărare ale personalităţii

Noţiunea de mecanism de apărare a fost lansată în psihologie de Z. Freud în volumul Metapsihologia (1915), şi dezvoltată de fiica sa, A. Freud, în cartea Mecanismele de apărare ale eului (1937). Într-o definiţie simplificată, mecanismele de apărare sunt procedurile utilizate de ego, confruntat cu pulsiunile libidinale ale id-ului, de reprimare a informaţiilor care l-ar putea pune în pericol.

Mecanismele de apărare sunt procese psihice inconştiente, care vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute, ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea intern şi/sau extern şi ale căror manifestări pot fi conştiente sau inconştiente.

Apărările sunt operaţii mentale ce înlătură din conştiinţă componentele afectelor neplăcute: anxietatea, depresia şi furia. Anxietatea se compune dintr-o senzaţie neplăcută, la care se adaugă gândul că ceva îngrozitor este pe cale să se producă. Afectul depresiv constă în senzaţia neplăcută şi gândul că ceva îngrozitor deja s-a întâmplat. Furia include de asemenea o senzaţie neplăcută şi gândul de distrugere a ceva sau a cuiva.

Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C., examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi, descriu următoarele funcţii ale mecanismelor de apărare:

1. Restaurarea homeostaziei psihice;

2. Reducerea unui conflict intrapsihic;

3. Diminuarea angoasei născute din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale;

4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni ori externi.

Prin urmare, în abordarea dinamic-psihanalitică rolul eului este асеlа de а media între cerinţele realităţii; nevoia de satisfacere а impulsurilor sexuale şi agresive (numite mai târziu instinctul vieţii şi, respectiv аl morţii), localizate lа nivelul idului şi valorile sociale şi morale internalizate sub forma supra-eului.

Imediat dupa apariţia trăirii anxioase, vor fi puse în acţiune mecanismele de aparare/defensive, сu ajutorul cărora eul încearcă să rezolve conflictele apărute între id, supraeu şi eul realitate, protejând persoana de aceste conflicte. Altfel spus, mecanismele de apărare sunt асеlе procese care аu са scop protecţia eului de dorinţele şi impulsiunile instinctuale. De regulă, acestea se declanşează inconştient şi tind să acţioneze în sensul distorsionării perceperii realităţii, distorsiune care se soldează сu о diminuare а trăirii anxioase.

Mecanismele de apărare nu generează neapărat boală. Ele sunt mijloace inconştiente / preconştiente cu ajutorul cărora o persoană face faţă dificultăţilor vieţii, gestionează bagajul pulsional, dar o gestionare necorespunzătoare poate eşua în simptom. Exemplele de mecanisme de apărare “sănătoase” sunt: sublimarea, jocul, umorul, visul.

În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine.

Un prim mecanism de apărare ce începe să pună nişte limite în spaţiul psihic este refularea, care reprezintă un prototip al reacţiei defensive; operaţie prin care partea inconştientă a eului respinge reprezentări inacceptabile, inadmisibile legate de o pulsiune. Eficientă, normală, naturală, refularea este totodată şi cel mai periculos mecanism de apărare pentru că energia investită pentru menţinerea conţinuturilor refulate este atât de mare, încât poate distruge perioade întregi din viaţa unei om, prin cauzarea amneziei, lăsându-l pradă fragmentării, imposibilităţii trăirii unei unităţi, afectându-i din interior, toată existenţa.

Refularea este un mecanism de aparare a eului, primul studiat de Freud, constând într-o uitare a anumitor conţinuturi ale inconştientului. Prin refulare, eul scapă de gânduri, idei, amintiri, dorinţe inacceptabile etc. Ceea ce este refulat se află în inconştient şi este nevoie de tehnica psihanalizei pentru ca materialul refulat să fie identificat.

Pacientul încearcă să păstreze ceea ce este refulat în inconştient. Această forţă care întreţine refulatul este numită rezistenţa, în timpul analizei. Forme comune de rezistenţă includ cearta cu terapeutul, refuzul asociaţiilor libere, uitarea prezentării la o sesiune de analiză, folosirea mecanismelor de apărare, toate acestea pentru a păstra materialul refulat în inconştient.

Regresia este procesul pulsional prin care ne reîntoarcem temporal (întoarcerea subiectului la etape genetice depăşite) sau formal (manifestarea unor moduri de expresie şi comportament de nivel inferior din punct de vedere al complexităţii, structurării şi diferenţierii). Regresia e reacţia subiectului în faţa unor pericole interne sau externe ce pot provoca angoasă sau, mai bine spus, pe care deja au provocat-o inconştient. Ea ignoră timpul, aduce la suprafaţă forme psihice primitive, ne poartă prin locuri de care am rămas fixaţi în mod inconştient, pe care nu le-am părăsit niciodata. Un exemplu de regresie este atunci, cînd, un copil şcolar trecut printr-o traumă cauzată de decesul unui părinte, îşi doreşte să revină la vârsta de dinaintea tragediei, are vise în care se vede exact la acea vârstă în care, încă, nu se întâmplase nimic.

Regresia poate fi un mecanism valid de apărare, însă se poate asocia şi cu efecte nocive. Regresia eului este o reacţie aproape normală în faţa bolii sau după o experienţă traumatică însă există şi riscul ca regresia să nu fie reversibilă şi să nu aducă beneficii.

La general vorbind, cura psihanalitică este o invitaţie la regresie, pentru că doar desfăcând şi asamblând elementele atemporale ale inconştientului, pacientul poate evolua, se poate dezvolta. Procesul regresiv poate însănătoşi, dar poate deveni şi patologic în cazul unui eu slab, care nu mai poate metaboliza, psihiza ceea ce vine spre el, aşa cum se întâmplă în destructurările psihotice şi în patologia psihosomatică, când lipseşte elaborarea psihică a conflictelor.

Mecanismul formaţiunea reacţională presupune investirea energiei pulsionale în reprezentări contrarii. De exemplu, cineva îşi doreşte să facă mizerie, însă, devine obsedat de curăţenie şi ordine. Formaţiunea reacţională este formată din două procese: dezinvestirea unei reprezentări interzise şi reinvestirea într-o reprezentare contrarie. Formaţiunea reacţională ca mecanism de apărare ajută la formarea trasăturilor de caracter însă, poate duce la apariţia nevrozei obsesionale.

Totuşi, nu toate trăsăturile de caracter sunt formate ca urmare a intrării în funcţiune a formaţiunii reacţionale. Trăsăturile formate prin acest mecanism de apărare se caracterizează prin rigiditate, reapariţie şi exprimare indirectă. Atunci când, formaţiunea reacţională devine prea rigidă avem de-a face cu cazuri patologice de nevroză obsesională. Este cazul multor pacienţi care, fiind obsedaţi de curăţenie şi de microbi se spală pe mâini până când ajung să-şi provoace răni sau devin atât de pasionaţi de această activitate încât orice alt lucru trece pe plan secund.

Formaţiunea reacţională poate fi un mecanism de apărare util, însă, ea poate duce la fel de bine la dezadaptare atunci când este dusă la extrem. Atât S. Freud, cât şi A. Freud au considerat că mecanismul reacţional stă la baza formării caracterului, în general, şi a unor trăsături de personalitate izolate. Cum în orice formaţiune reacţională tendinţa inconştientă iese la iveală, chiar dacă fragil, putem afirma că: orice manifestare extremă ascunde cealaltă extremă şi generează angoasa întâlnirii dintre cele două tendinţe.

Izolarea, specifică nevrozei obsesionale, separă pulsiunea din contextul ei pe care îl păstrează în conştient. Obsesionalul rupe toate legăturile dintre asociaţiile sale, izolând ideile de afecte, fragmentând unitatea, rupând legături, suprimând contactul cu sine şi cu ceilalţi. Practic, semnificaţia emoţională a unor evenimente este ţinută separat de reprezentările acestora, care nu sunt uitate, ci doar lipsite de afect, obsesionalul povestindu-le fără a putea spune dacă a simţit ceva sau nu. Dacă în isterie, afectul este în prim - plan, reprezentările fiind refulate, în nevroza obsesională este exact invers. Gândirea pur raţională, logică, rece, obiectivă trădează apărarea în faţa unor afecte dureroase; tocmai de aceea se consideră că o nevroză obsesională ascunde o depresie, o imposibilitate de a face doliu. Izolarea nu anulează complet afectul, ci îl suprimă pe moment dar, prin deplasare, acesta izbucneşte la un timp ulterior, într-un mod ce pare iraţional şi imprevizibil, în situaţii aparent lipsite de însemnătate. Astfel este cazul omului care, nemanifestându-şi durerea la mortea surorii sale, începe să plângă în hohote, câteva luni mai târziu, la decesul unui poet.

Tot un mecanism specific nevrozei obsesionale este anularea retroactivă, când subiectul încearcă să anuleze retroactiv gînduri, cuvinte, gesturi prin gânduri, cuvinte, comportamente cu semnificaţie opusă spre exemplu, pacientul din cazul lui Freud "Omul cu şobolani", plimbându-se pe stradă loveşte cu piciorul o piatră gândindu-se că trăsura prietenei lui va trece peste câteva ore pe acolo şi ea s-ar putea accidenta, iar apoi, gândindu-se că gestul lui e absurd, o reaşează, încercând să anuleze astfel primul gest. Anularea retroactivă este un act compulsional în doi timpi, în care primul este anulat de al doilea. Z. Freud vede în superstiţii, practicile magice, ritualurile religioase, obiceiurile populare o reminiscenţă a anulării retroactive. Anularea presupune dorinţa ştergerii complete a realităţii unui gând, cuvânt, gest, act şi, cum acest lucru nu este posibil, obsesionalul devine compulsiv în încercarea continuă de a anula primul timp. Neputinţa unificării între tendinţele pulsionale contrare generează nehotărârea şi inhibiţia obsesionalului, paralizîndu-l, devitalizându-i activităţile.

Anularea retroactivă este legată de ambivalenţă, de prezenţa a două mecanisme extreme şi opuse. Atunci când această ambivalenţă devine extrem de intensă individul recurge la anularea retroactivă pentru a se elibera de pulsiunile contradictorii. Un exemplu dat de Janet (1903/1976) ne releva un pacient care, atunci când atingea involuntar mâna unei femei trebuia imediat să atingă mâna unui bărbat, pentru a putea şterge acea impresie. Prin mecanismul anulării retroactive persoana neagă o parte a realităţii, iar pulsiunea negată reuşeşte totuşi să se exprime, opunându-se pulsiunii contrare.

Mecanismul de apărare al transformării în contrariu constă în înlocuirea unei pulsiuni cu o altă pulsiune contrară. Acest mecanism de apărare a mai fost cunoscut şi sub numele de răsturnare în contrariu sau modificare în contrariu.

În cadrul transformării în contrariu se poate modifica nu numai pulsiunea, ci şi obiectul pulsiunii şi astfel putem avea de-a face cu înlocuirea propriei persoane cu o altă persoană.

Freud explică mecanismul transformării în contrariu printr-un exemplu elocvent. El e de parere ca legănarea din primii ani de viaţă este asociată cu trăiri afective plăcute, însă există si cazul unor adulţi care, nedorind să-şi refuleze aceasta plăcere o transformă în contrariu. Transformarea în contrariu este până la urmă un mecanism de aparare având un rol pozitiv în păstrarea integrităţii fizice a persoanei, însă poate fi dus până la patologic şi se poate asocia cu isteria.Transformarea în contrariu este echivalentă cu trecerea de la activitate la pasivitate şi de la iubire la ură.

Transformarea în contrariu se referă la schimbarea scopului unei pulsiuni (transformările: activitate – pasivitate, masochism – sadism). Cum pulsiunea presupune satisfacerea tensiunii (scop) prin intermediul unui obiect, cele două procese nu pot fi separate, ci se presupun unul pe celălalt.

Sublimarea, ca mecanism de apărare presupune transformarea scopurilor condamnabile din punct de vedere social sau inacceptabile din punct de vedere intern în unele acceptabile social. Aşa cum este descrisă de psihanaliză, sublimarea constă în deplasarea unei energii instinctuale către un scop instinctual elevat. Un exemplu elocvent este sublimarea prin artă, ştiinţă, politică etc. a unor instincte care în alte condiţii rămân nesatisfăcute şi declanşeaza comportamente dezadaptate. Practic, sublimarea permite integrarea socială a individului. Sublimarea acţionează în sensul transformării pulsiunilor erotice în prietenie, tandreţe etc. sau poate fi privită ca o orientare a energiei sexuale spre activităţi intelectuale, artistice, sociale. Freud este de părere că la baza mecanismului sublimării se află energia sexuală. Un exemplu de sublimare din viaţa cotidiană este atunci când o persoană este atrasă sexual de o altă persoană şi totuşi, la fiecare întâlnire cu aceasta abordează intens teme intelectuale.

Sublimarea ca mecanism de apărare acţionează în aşa fel încât individul se îndepărtează cât mai puţin de la obiectivul primar însă evită sentimentele de vinovăţie. Sublimarea acţionează pozitiv prin faptul că ajută la canalizarea pulsiunilor şi afectelor prost adaptate în direcţia comportamentelor acceptabile.

Pulsiunile sexuale şi pulsiunile agresive sunt transformate astfel în comportamente acceptabile. Sublimarea duce la eliminarea conflictelor şi tensiunilor. Totuşi, în ciuda acestor efecte pozitive, Freud este de părere că sublimarea împiedică obţinerea plăcerii sexuale. Sublimarea este mai aproape de patologie atunci când este dusă la extrem şi atunci când energia sexuală este sublimată în mare parte; în felul acesta creşte frustrarea şi riscul unei îmbolnăviri.

Introiecţia reprezintă un mecanism psihic de apărare care constă în procesul de asimilare a eului unei alte persoane. Mecanismul introiecţiei poate fi pus în strânsă legătură cu mecanismul proiecţiei. Dacă proiecţia presupune proiectarea în exterior, introiecţia presupune proiectarea în interior.

Vorbim despre introiecţie atunci când o persoană asimilează ceva din exterior ca şi cum i-ar aparţine – îl adoptă şi îl asumă. Acest mecanism de apărare are rolul de a asimila cât mai multe realităţi exterioare pentru a putea face faţă frustrării. In literatura de specialitate există două semnificaţii ale noţiunii de introiecţie: compensarea unei realităţi frustrante şi maturizarea individuală. Mecanismul psihologic al introiecţiei este legat de aspectele pozitive din afară. Dacă în ceea ce priveşte proiecţia, subiectul proiectează ceea ce nu-i place, în ceea ce priveşte introiecţia, persoana în cauză asimilează lucrurile plăcute, de aceea introiecţia este o etapă importantă în constituirea eului. Mecanismul introiecţiei este strâns legat cu cel al identificării. Introiecţia devine patologică atunci când nu este selectivă şi atunci când ea este dusă la extrem. De exemplu, atunci când un copil introiectează chiar toate interdicţiile unui părinte sever, fără a le discrimina, avem de-a face cu un caz patologic şi cu o persoană neadaptată şi incapabilă să facă faţă cerinţelor vieţii cotidiene. Pentru Ferenci, orice transfer, reactualizare a relaţiilor cu obiectele parentale este o introiecţie. Aceasta afirmaţie justifică travaliul psihoterapetic menit să dezvolte procesul introiecţiei şi să ducă la identificări, socializare şi autonomie.

Ce se întâmplă atunci când proiecţia este marca personalităţii individului? Proiecţia reprezintă principala defensă a personalităţii paranoide şi constă în atribuirea celorlalţi a propriilor intenţii negative, tendinţe, pulsiuni şi dorinţe ascunse. Astfel, cineva criticând pe altul îşi critică de fapt propriile slăbiciuni, neândrăznind să-şi recunoască asemenea trăsături. Materialul proiectat este un ecou al inconştientului propriu, agresiunile proprii fiind atribuite altuia. Astfel, un exemplu din viaţa de zi cu zi poate fi atunci când spunem că nu suportăm pe cineva pentru ca e arogant – se poate la fel de bine să proiectăm propria noastră trăsătură pe care nu vrem s-o recunoaştem, asupra altuia. Persoana dominata de acest mecanism de apărare apare ca bănuitoare, orgolioasă, sensibilă; apare, de asemenea, ca un colecţionar al greşelilor celor din jur. Subiectul percepe la cel din jur ceea ce nu poate recunoaşte în el însuşi. Freud este cel care a introdus termenul de proiecţie în vocabularul psihanalizei şi l-a utilizat în legatură cu nevroza de angoasă. Utilizarea progresivă a proiecţiei la Freud privilegiază rolul apărării. De fiecare dată, este vorba despre faptul că subiectul îi atribuie celuilalt ceea ce refuză inconştient să-şi asume, iar aceasta în interesul propriei protecţii psihice. Z. Freud considera proiecţia o problemă a persoanei nevrotice, care se ascunde de un conflict emoţional şi îl transformă în altceva decât în obiectul intenţionat.

Întoarcerea către propria persoană ca mecanism de apărare presupune direcţionarea către sine a agresivităţii simţite pentru o altă persoană. Există persoane care preferă să-şi afirme agresivitatea în raport cu propria persoană decât s-o resimtă faţă de altă persoană. Acest lucru duce la apariţia evidentă a unor sentimente de vinovăţie şi la aparitia unor nevoi de autopedepsire.

In viaţa cotidiană întâlnim frecvent exemple de astfel de persoane care se automutilează şi ajung chiar până la acte de sinucidere din cauza acestui mecanism de aparare. Acest mecanism de aparare a fost explicat prin prezenţa unor pulsiuni agresive extrem de bine dezvoltate, prin prezenta unor pulsiuni sadice sau masochiste, sau prin prezenţa pulsiunii puternice faţă de moarte. In general, persoanele care utilizează acest mecanism în mod frecvent refuză orice ajutor şi persistă în menţinerea stării de boală şi de nefericire. Acest mecanism de apărare este unul dintre cele mai costisitoare mecanisme, deoarece înfrânarea agresivităţii se poate solda cu efecte nefaste atât asupra sănătăţii fizice, cât mai ales asupra sănătăţii psihice a individului.