3. Dezvoltarea personalităţii. Condiţiile de dezvoltare a personalităţii

Prin dezvoltare, în general, se înţelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapă reprezentând o unitate funcţională, cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare reciprocă.

Dezvoltarea personalităţii se manifestă prin incorporarea şi constituirea de noi conduite şi atitudini care permit adaptarea activă la cerinţele mediului natural şi sociocultural. Dezvoltarea permite şi facilitează constituirea unor relaţii diferenţiative şi subtile ale fiinţei umane cu mediul în care trăieşte şi se formează. Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acţiunii contradicţiilor ce se constituie mereu între capacităţile pe care le are la un moment dat individul şi cerinţele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali şi socioculturali cu care acesta este confruntat în devenirea sa.

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii factorilor externi şi interni. Cei externi sunt constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se exercită din exterior asupra formării şi dezvoltării personalităţii umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia. Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică, condiţii care pot fi de natură biologică, ereditară şi psihosocială. Toate aceste influenţe exercitate asupra personalităţii umane pot fi grupate prin raportare la trei noţiuni de bază: ereditatea, mediul, educaţia.

Factorul genetic este o premisă naturală a dezvoltării, cu acţiune probabilistică, oferind fie o ereditate normală ce trebuie valorificată, fie o ereditate defectuoasă, care poate fi compensată în diferite grade. Concomitent cu recunoasterea influenţei mediului asupra omului trebuie sa admitem şi inversul, faptul că şi omul influenţează şi transformă mediul. Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul, se transformă și pe sine insuşi.

Mediul devine sursă a dezvoltării psihice prin faptul că oferă individului circumstanţe și condiţii concrete de viaţă, obiecte, informații şi modele de conduită, susceptibile a fi percepute și învăţate; de asemenea el oferă prilejuri de comunicare şi schimburi afective între individ și cei care îl înconjoară. Mediul poate acţiona ca o barieră sau ca un factor care favorizează, facilitează, avantajează dezvoltarea psihică. Mediul însă nu influenţează direct dezvoltarea psihică. Relaționarea construcției biologice ereditare a organismului infantil nou-născut cu datele de construcție furnizate de mediu se face printr-un operator special – educația. Ereditatea şi mediul, într-o interacțiune şi unitate perfectă, promovează necontenit dezvoltarea omului, dar nu în mod spontan, ci într-o srtuctură cu funcţie nouă, conştientă, un factor nou în formarea omului – educaţia. Din această perspectivă, putem afirma că educaţia controlează și organizează influenţele mediului asupra individului, adaptându-le la particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia.

Astfel, educaţia face legatură şi mediază între potenţialitatea de dezvoltare, propusă de ereditate și oferta de posibilităţi ale mediului. Educaţia armonizează interacţiunea ereditate –mediu şi creează un climat favorabil actualizării potenţialului genetic, fapt pentru care putem spune că educaţia este o activitate umană specializată în dezvoltare.

Fără a nega importanța factorilor ereditari şi de mediu, suntem totuşi îndreptățiți să afirmăm că educaţia, care include un sistem complex de acţiuni şi influenţe de natură formativă şi informativă, are un rol major în dezvoltarea psihică şi în formarea personalităţii umane. Mediul, asemenea educaţiei, influenţează individul între limitele stricte pe care le trasează ereditatea. Cu toate acestea, parafrazându-l pe H. Pieron, am putea spune despre copil că în absenţa acţiunii factorului „educaţie“ acesta ar rămâne un simplu candidat la umanitate.

Izvorul dezvoltării psihice îl constituie, dupa cum se ştie, contradicţiile interne care apar ca urmare a solicitărilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru rezolvarea acestor contradicţii revine, în primul rând, educaţiei. Pe de o parte, educaţia oferă conţinuturile ce urmează să fie asimilate, pe de altă parte, ea se preocupă de modul în care să fie asimilate, de formarea capacităţilor omului de a nu se lăsa derutat de obstacole sau de influenţe nefavorabile şi de a fi receptiv la influenţele pozitive ale mediului. Rolul conducător al educaţiei rezultă şi din intervenţia acesteia în ameliorarea condiţiilor de mediu, în crearea unui climat educaţional favorabil, cu valenţe educative puternice în formarea personalităţii umane.

Sintetizând cele expuse, putem afirma cu certitudine că dezvoltarea este rezultatul interacțiunii complexe ereditate – mediu – educație. Educația este o formă organizată, sistematică şi continuă de formare a personalității umane, educația optimizând, în masura posibilităților, relația ereditate – mediu. Educației îi revine rolul conducător în formarea şi dezvoltarea personalității, deoarece organizează într-o manieră optimă influenţele factorilor de mediu si, în acelaşi timp, depistează predispozițiile ereditare, le diferențiază şi le grăbeşte intrarea în funcţiune suplimentându-le forţa. Educaţia creează premisele interne favorabile acțiunii prielnice a anumitor factori externi, formarea personalităţii fiind atât un efect al acțiunii educative, cât și premisa pentru derularea acesteia.

Capacitatea fiecarui individ constă în menţinerea unui echilibru de sănătate între viaţa spirituală şi cea fizică. Este important ca omul să traiască în aşa fel încât să îşi crească potenţialul vital. Înfăptuirea năzuinţei de a întreţine și chiar a ameliora echilibrul funcţiilor corporale, dezvoltând aptitudini, înlăturand deficienţele individuale şi punând corpul la adăpost de influențele nocive ale consecințelor vieții, împotriva legilor fiziologice, a mediului şi a relaţiilor negative.

Cunoaşterea corpului, a constituției proprii va fi completată cu o cunoaștere a aptitudinilor, defectelor personale, a năzuinţelor şi nevoilor proprii. Astfel se conturează un punct de sprijin al dezvoltării personalității; deficienţele native, individual stabilite și care se cer a fi înlăturate, abilitățile, calitățile ce urmează a le dezvolta prin educaţie şi creştere armonioasă. Omul nu se dezvoltă la întâmplare, el știe de unde a plecat și știe unde va ajunge în procesul neîntrerupt de împlinire a personalității. Cunoscându-și limitele şi posibilităţile, individul nu-și va asuma sarcini ce îl depășesc. Pentru om este importantă nu numai autocunoaşterea personalității, dar și acceptarea sinelui însuşi, “de a te simti bine în pielea ta”.

David D. Burns încerca să demoleze prejudecata costului dureros al succesului, demonstrând, că persoanele obsedate de perfecțiune, neimpăcate cu sine suferă de pe urma tulburărilor psihice, și mai devreme sau mai târziu eșuează. În mod paradoxal fixarea unor scopuri excepționale, nerealizabile într-o viață de om nu duce pe termen lung la acțiuni încununate de success, ci la eșec. Cei obsedați de perfecțiune au, în ansamblu, un randament scăzut, starea de sănătate tulburată, autocontrolul slăbit, sunt vulnerabili la agenți psihici traumatizanți, depresie și, de obicei, sunt în societate timizi.

A te dezvolta personal înseamnă a te dezvolta în mod intenţionat gestionând situaţii problematice prin exercitarea deliberată a controlului conştient cu scopul îmbunătăţirii rezultatelor. Presupune recunoaşterea slăbiciunilor personale şi depunerea efortului necesar pentru depăşirea acestora. Dezvoltarea personală apare în momentul în care are loc un proces de învaţăre semnificativă.

Dezvoltarea personală include:

• Autocunoaştere: identificarea unor comportamente dăunătoare (amânare, evitare, agresivitate etc.) şi schimbarea lor. Identificarea emoţiilor perturbatoare şi învăţarea unor tehnici de control emoţional şi de exprimare adecvată. Identificarea atitudinilor disfuncţionale şi înlocuirea lor cu atitudini adaptative.

• Afirmare de sine şi imbunătăţirea imaginii personale. Comunicare asertivă, combaterea stilurilor non-asertive de comunicare. Tehnici de comunicare verbală şi non-verbală.

• Imbunătăţirea relaţiilor interpersonale: relaţiile de cuplu, relaţii interfamiliale, relaţii profesionale, relaţii de prietenie şi sociale.

• Rezolvarea de probleme. Invăţarea demersului rezolutiv în luarea deciziilor, în diverse paliere ale vietii cotidiene: familial, profesional şi social.

• Managementul stresului la nivel individual si social, in relatiile profesionale, familiale si sociale. Tehnici de relaxare şi destindere.

• Identificarea momentelor – cheie din etapele dezvoltarii, evaluarea scenariului de viaţă şi rescrierea acestuia în mod adaptativ şi benefic. Depăşirea momentelor de criză.

• Creşterea eficienţei personale.

Dezvoltarea personală se instituie în momentul în care are loc un proces de învăţare semnificativă. Dezvoltarea personală implică schimbare. Dezvoltarea personală este realizată prin acţiunea părţii conştiente şi raţionale a persoanei asupra celorlalte aspecte interioare ale acesteia, a acţiunilor ei şi a situaţiilor în care se află. Schimbările determinate de învaţarea semnificativă pot avea următoarele rezultate asupra unui individ:

• Începe să se privească altfel.

• Se acceptă mai pe deplin pe sine şi sentimentele sale.

• Devine mai sigur pe sine şi mai inclinat spre autonomie.

• Se transformă în persoana care vrea să fie.

• Devine mai flexibil, mai puţin rigid în concepţii.

• Adoptă obiective realiste.

• Abordează obiective care până atunci îi păreau inaccesibile.

• Îşi schimbă comportamentele şi convingerile limitative.

• Îi acceptă în mai mare măsură pe ceilalţi.

• Işi schimbă convingerile şi, într-o anumită măsură, unele caracteristici ale personalităţii.

Procesul formării şi structurării personalității are un caracter dinamic şi progresiv, sistemul astfel format mijlocind şi condiționând toate relațiile individ – mediu – societate. Unitatea, coerenţa şi echilibrul personalităţii se exprimă prin conştiinţă, structurile subconştiente şi inconştiente. Conştiinţa morală este nucleul conştiinţei, se formează prin educaţie şi este latura responsabilă în viaţa socială a personalităţii.

Dezvoltarea personalităţii medicului, primordial, atinge două aspecte:

• Primul este dezvoltarea personală. Dezvoltarea personală implică schimbare. Uneori este vorba despre schimbarea altor persoane sau despre schimbarea mediului exterior, pentru a ne imbunătăţi sentimentele sau condiţiile în care trăim. De cele mai multe ori, însă, este vorba în primul rând despre schimbări la nivelul propriului comportament, al sentimentelor, abilităţilor, gândurilor sau proceselor inconştiente proprii; schimbări în strategiile, atitudinea şi convingerile individului, cu impact puternic în modificarea sau influenţarea identităţii lui.

• Al doilea aspect al dezvoltării personalităţii medicului este dezvoltarea lui profesională continuă, care se manifestă prin achiziţionarea permanentă de către persoană a competenţelor profesionale, pentru a putea face faţă cerinţelor profesiei, în măsură optimă.

Prin urmare, în funcţie de interesele, aspiraţiile, principiile de viaţă şi valorile sale, persoana işi va dezvolta acele calităţi personale şi profesionale pe care le consideră importante pentru a obţine succesele spre care aspiră.

În contextul dezvoltării personalităţii, educația permanentă a persoanei se prezintă ca un catalizator al întregului proces dezvoltativ. Educația permanentă este o condiţie de perfecţionare a dezvoltăriii personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât şi colectivităţii lor. O etapă iniţială a oricărei strategii, proiectată să împlinească aspiraţiile educaţiei permanente este construirea unui pod de legătură între o varietate de elemente intereducaţionale (structuri, curriculum, pregătirea profesorilor) şi un număr considerabil de elemente extraeducaţionale (configuraţii personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor şi societăţilor în medii locale, naţionale şi globale).

Conceptul educaţiei permanente personale şi profesionale este, în mod funcţional, bazat pe ideea că învăţarea permanentă poate fi dobândită de către indivizi şi societăţi în moduri diferite şi că aceste modalităţi alternative sunt în stare să ducă spre atingerea celui mai înalt şi celui mai bun nivel al calităţii vieţii de către toţi”.

Un proces de dezvoltare personală şi profesională poate avea loc natural, fără nici un ajutor din afară, dar sunt momente în care un coach, un consilier sau un psihoterapeut este de mare ajutor în descătuşarea potenţialului uman personal şi profesional.