2. Biopsihotipologiile personalităţii

Pe baza caracteristicilor pregnante morfo-fiziologice, psihofiziologice, psihosociologice etc. comune, indivizii umani sunt grupaţi în clase omogene care alcatuiesc tipurile de personalitate. Există astăzi, un număr impunător de tipologii diferite, cunoaşterea tipologiilor personalităţii serveşte atât la caracterizarea oamenilor, cât şi la prognozarea modului de a reacţiona.

De asemenea, educaţia şi autoeducaţia presupun stabilirea tipului de personalitate, chiar dacă cei mai mulţi dintre noi (aproximativ 60%) aparţinem unor tipuri intermediare sau mixte.

Tipologiile temperamentale: sangvinic, melancolic, coleric şi flegmatic – descrise de Hipocrate rezultă dintre predominanţa uneia din umorile organismului uman: sânge, bila neagră, bila galbenă, flegma; amestecul acestor „umori” (temperamental) în anumite proporţii ar asigura starea de sănătate.

Tipologia medicală urmăreşte cunoaşterea reactivităţii actuale a pacientului, a corelaţiilor intraindividuale, a particularităţilor sale metabolice, punând deci accentul pe dinamica relaţiilor cu mediul. Pentru Allport G. W. tipul este un punct de plecare, un instrument propedeutic, el defineşte tipologia ca „o jumătate de drum spre individualitate”; tipurile (“ideale”) sunt scheme de comprehensibilitate (după Spranger).

Constituţia cuprinde aspectele permanente şi esenţiale ale personalităţii (habitus fizic şi psihic), de fenotip şi de genotip.

Care este utilitatea încadrării individului într-un cadru tipologic, utilitatea etichetării sale tipologice? Unele tipologii sunt adecvate pentru cunoaşterea individului. Tipologia medicală urmăreşte cunoaşterea reactivităţii actuale a pacientului, a corelaţiilor intraindividuale, a particularităţilor sale metabolice: ca atare, ea pune accentul pe criteriile care prezintă cel mai pregnant dinamica relaţiilor sale schimbătoare cu mediul şi preferă acele note care sunt strâns contopite în structura funcţională a persoanei. Numai în cazuri rare individul poate fi considerat ca un exemplar tipic, ca o concretizare perfectă a tipului, ca o personificare a esenţelor relevate de tipologie.

Prin folosirea tipologiilor, medicul urmăreşte mai multe obiective distincte:

1. Situarea individului în raport cu intervalul de normalitate. Orice însuşire se cere a fi judecată în cadrul variantei constituţionale respective. Deaceea, standardul unic de referinţă se cere înlocuit prin mai multe standarde-tip. Reacţiile la acelaşi excitant pot fi diferite, de la o grupă tipologică la alta, nu numai ca intensitate, ci şi ca sens.

2. Rezumarea unei liste de trăsături printr-un cuvânt. Diferitele tipologii au elaborat o galerie de tipuri împreună cu nomenclatura lor; prin referire la ele, asimilăm înfăţişarea individului examinat cu unul dintre tipurile din galerie. Folosirii tipologiilor în acest sens nu i se poate impune nici o restricţie de ordin principial. Pentru cel care urmăreşte o descriere plastică cu ajutorul tipologiilor, tipologia este impusă chiar de caracteristicile particulare ale individului descris.

3. Schiţarea unui tablou stilizat (sau chiar caricatural) al individului, în care scoatem în evidenţă, prin sistematizare, un ansamblu de caractere pe care-l considerăm important pentru o anumită problemă - teoretică sau practică - de orientare a acţiunii medicale. De ex., fineţea trăsăturilor, vioiciunea fiziologică şi psihologică pot fi legate deseori de tonusul dominant al glandei tiroide. În sexologie sau în endocrinologie nu putem face abstracţie de alcătuirea morfologică a individului, în timp ce tipul de activitate nervoasă superioară (după I. P. Pavlov) este un element ce nu poate fi neglijat într-o cercetare de psihiatrie.

4. Deducerea, pornind de la unul sau mai multe caracteristici-cheie observate efectiv (stigmate), a altor însuşiri (îndeosebi a unor însuşiri de reactivitate) cu care primele sunt strâns legate. Acel clasic habitus apoplecticus semnalează predispoziţia la apoplexie. Legătura aceasta este, desigur, statistică, ea poate fi “adevărată în general şi falsă în (unele) cazuri particulare”. Extrapolarea pe care o facem trebuie să fie prudentă, având mai mult caracterul unor orientări în adâncirea explorării individului.

Metoda tipologică reprezintă o cale de cunoaştere mijlocită a esenţialului şi a individualului. Intervenţia practică ne cere să alcătuim o schemă aproximativă despre individ, suficientă pentru scopurile noastre (şi nu reconstituirea tuturor detaliilor, dintre care multe sunt accidentale, indiferente pentru problema pe care o avem de rezolvat). ”Tipurile” sunt scheme de referinţă între care diverse detalii sunt îmbinate organic între ele; rezultă fie o imagine aproape intuitivă, vie, reflectând îmbinarea de însuşiri care este frecvent constatată empiric, fie o schemă având înţeles cauzal, biologic sau fiziopatologic.

Frenologia, ca studiu al psihologiei individului bazat pe particularităţile craniene, ca şi fiziognomonia, care se ocupă cu gnoseologia caracterului pornind de la trăsăturile somatice, în special ale feţei, sunt “anticipări” ale biotipologiei.

Biotipologiile postulează corelaţii între habitusul fizic şi trăsăturile importante ale vieţii psihice, corelaţii intuite încă de medicina hippocratică şi de astrologie.

În cadrul psihologiei, tipul este considerat o reprezentare generală, cu note particulare şi concrete, care conţine însuşirile selecţionate pe baza anumitor criterii (ce pot fi somatice – constituţionale, psihofiziologice, psihosociale). El reprezintă o schemă de referinţă, cu valoare orientativă, o categorie gnoseologică.

Tipologia reprezintă o modalitate de clasificare, după anumite criterii, a indivizilor umani în tipuri şi descrierea acestor tipuri. Tipologia poate fi definită ca o clasificare psihologică (ansamblul însuşirilor cu originea în factori constituţionali, fiziologici şi ereditari) sau ca metodă ce are ca scop evidenţierea felului în care un mod de funcţionare psihică este dominat de o anumită proprietate esenţială, de cele mai multe ori bipolară, celelalte însuşiri articulându-se cu această trăsătură. În acelaşi timp, încadrarea tipologică nu reprezintă o clasificare, individul putând să aparţină mai multor tipuri psihologice diferite.

După N. Mărgineanu, vorbim despre:

• tipologii psihologice, ce sunt bazate pe structura psihică a indivizilor;

• tipologii morfofiziologice (biotipologii) – sisteme de clasificare tipologice care pleacă de la constituţia corporală a individului, postulând o corelaţie între anumite structuri morfologice şi anumite structuri caracteriale.

În continuare oferim clasificarea diverselor tipologii ale personalităţii, ce sunt importante pentru activitatea medicală şi pentru construirea unor relaţiili terapeutice adecvate între medic şi pacient, ţinând cont de aspectele psihofiziologice, constituţionale şi clinice ale personalităţii pacientului.