1. Definirea personalităţii

Termenul „personalitate”, derivat de la “persoană”, îşi are originea în limba latină clasică, unde cuvântul - persona desemna iniţial masca folosită de actori în teatrul antic. Mai târziu, acest cuvânt a dobândit înţelesuri multiple, functionând în mai toate limbile moderne cu înţeles polisemantic, amintind de sensul original (mască), rolul jucat de un actor, funcţia socială îndeplinită de un om, actorul însuţi care joacă un rol, precum şi omul care îndeplineşte o funcţie socială, ceea ce conferă valoare omului.

În opinia lui Vasile Pavelcu, conţinutul personalităţii este reprezentat de totalitatea calităţilor şi însuşirilor, orientarea, înclinaţiile, interesele, trebuinţele, aptitudinile etc. apărute pe baza biologică în relaţiile cu mediul social, în corelaţiile interne ale trebuinţelor sale.

Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară, unitară şi individualizată a insuşirilor psihologice, cognitive şi atitudinale ale individului, reprezentând sinteza particularităţilor psihoindividuale în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul.

Tucicov-Bogdan A. descrie sub aspect structural – dinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii:

- latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă, structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc.);

- latura dinamic-energetică (temperament, afectivitate, motivaţie);

- latura proiectivă (trebuinţe, tendinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri, idealuri);

- latura instrumentală (deprinderi, priceperi, capacitate, aptitudini);

- latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale);

- constituţia fizică biotipologică a individului.

Personalitatea se consolidează şi se dezvoltă prin relaţionarea cu ceilalţi, cu mediul social, dar ea se formează diferit, devenind unică şi originală.

O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei este utilă nu doar în inţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă, ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică, fie că este vorba de crize de dezvoltare, de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive.

Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii; stadiile de dezvoltare a personalităţii şi îndeosebi modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi, de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social, cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare, parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite.

Personalitatea se caracterizează prin câteva trăsături fundamentale:

• stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ neschimbată în timp;

• integrare, adică prin formarea unei unităţi şi totalităţi psihice;

• plasticitate, care reprezintă posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca persoana să poată face faţă unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se adapteze la ele. Plasticitatea este în linii mari o funcţie de vârstă: valoarea ei scade pe măsura înaintării în vârstă. La copii şi la tineri structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată, corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importantă atât formarea unei consistenţe de valoare ridicată, cât şi dezvoltarea „potenţialităţii pentru schimbare”.

C. Rogers susţine că ideea reorganizării şi modelării structurii personalităţii nu trebuie abandonată nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la subiecţii aparent rigizi.

Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri, sau un ansamblu autoechilibrat. Schimbările care se produc în procesul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcătuiesc dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalităţii nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice.

Pentru a se forma şi a se dezvolta o personalitate armonioasă nu este suficientă doar dobîndirea sa naturală/ genetică, socială, ci şi corelarea interiorului cu exteriorul. La fel, capacitatea fiecarui individ de a menţine un echilibru de sănătate între viaţa mentală şi corp.

Este important ca un om să trăiască în aşa fel încât să îşi crească potenţialul vital, prin aplicarea principiilor igienice generale la constituţia sa unică. Este necesară, înfăptuirea năzuinţei de a întreţine şi chiar a ameliora echilibrul funcţiilor corporale, dezvoltând aptitudini, înlăturând deficienţele individuale şi punând corpul la adăpost de influenţele nocive ale intoxicaţiilor sau ale consecinţelor vieţii împotriva legilor fiziologice, dar şi de impactul mediului, relaţiilor negative. Rezultatul artei de a trăi este, astfel, putinţa individului de a se bucura de viaţă în plenitudinea ei, de a-şi mări durata vieţii, de a-şi asigura o existenţă în condiţii de sănătate, cu înlăturarea suferinţei, neputinţei şi infirmităţilor.