1. Obiect de studiu propriu;

2. Metodă de cercetare proprie;

3. Sistem propriu de categorii şi legi economice

1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei

Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a extins într-o mare parte a lumii şi care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”,

„nomos”, „polis” - gospodărie, lege, cetate (oraş, societate, ţară), cu derivatul său

„politeia” care însemna organizare socială.

Paradoxal, denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult înainte de apariţia ştiinţei economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia politică. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.

Acum, la începutul epocii modeme, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi produse şi consumate iar întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante iar Economia trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale şi sociale în continuă creştere şi diversificare.

Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile formulate, astfe:

1. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată, generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează noţiunile, categoriile şi legile aplicabile tuturor domeniilor economiei reale;

2. ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei complexitate, are în vedere interdepedenţele dinamice din economia reală, indiferent dacă cercetarea porneşte de la microeconomie spre macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei maxime asupra tuturor activităţilor din societate;

3. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică încearcă să elimine opoziţia

dintre teorie şi doctrină;

4. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a faptelor economice, împrumută tehnici şi instrumente de la alte ştiinţe integrându-le într-un ansamblu specific, constituind baza metodologică pentru toate ştiinţele economice.

Metoda economiei

Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea, mijlocul, modul sistematic de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.

Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee ştiinţifice.

• metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice.Aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.

• abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract, acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.

• analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a obiectului de studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor caracteristice;

• sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-1. Cu alte cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală;

• inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor generale din analiza cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea tezelor generale,a principiilor la analiza fenomenelor, proceselor particulare;

• metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării. Concluziile obţinute prin această metodă sunt probabile, ele nu sunt certe;

• metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la simplu la complex, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă;

• metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic.

Utilizarea matematicii în economie, făcând abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se realizează prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate astfel:

• din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem: modele deterministe; modele probabilistice;

• din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem: modele statice; modele dinamice;

• din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem: modele microeconomice; modele macroeconomice; din punct de vedere al construcţiei lor distingem:

• modele numerice;

• modele grafice;

• modele analitice.

• metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se Ia indicatorii statistico matematici care reprezintă numere ce caracterizează trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice.