1. Consumul public şi consumul privat individual

Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în folosirea bunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfacerii nevoilor personale şi sociale.

Consumul poate fi clasificat după criterii diferite:

• după obiectul consumului,

• după subiectul consumului,

• după durata lui,

• după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc.

Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale sau sociale şi el poate fi:

• public,

• privat (individual).

Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii, include cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu destinaţie socială.

Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu le poate asigura, pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze:

• unele bunuri şi servicii sunt costisitoare, iar profiturile obţinute sunt incerte (iluminatul public, sistemul naţional de drumuri, poduri, aeroporturi, căi ferate etc.);

• profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea rezervaţiilor naturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);

• externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara pieţei, deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern (poluare, eliminarea produselor toxice, reciclarea deşeurilor etc.);

• programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani,şomeri, bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit.

Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de o persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinate satisfacerii nevoilor de viaţă.

Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber, asupra mărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul este confruntat, permanent cu problema alegerii.

Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei, utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă.

Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri:

1. când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obţine utilitate maximă atunci când, folosind bugetul său limitat şi achiziţionând cantităţi diferite, consumatorul obţine o utilitate marginală identică;

2. când preţurile unitare sunt diferite, un consumator obţine maximum de utilitate, în condiţiile venitului disponibil dat, atunci când raportul dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunurilor respective este identic, sau când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor respective este egal cu cel dintre preţurile lor unitare. Dacă se au în vedere cele două bunuri, consumatorul realizează maximum de utilitate atunci când:

UmA =UmB /Pb

sau unde:

UmA /UmB Pa /pb

UmA ⁼ utilitatea marginală a bunului A; U_mB = utilitatea marginală a bunului B; Pa = preţul unitar al bunului A;

Pb ⁼ preţul unitar al bunului B.

Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.

Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau presupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi necesare acestui tip de satisfacţie.

Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite anumite condiţii:

• consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să fie dispus să facă sacrificii pentru a-1 cumpăra;

• consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la nevoile pe care le are la un

moment dat;

• consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie, conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor sau în dezacord cu acestea;

• consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având cunoştinţele, aptitudinle necesare.

Utilitatea se prezintă sub două aspecte:

• tehnic –„ utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului economic;

• economic - utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale bunului, ci şi raportarea lo la o

trebuinţă a neproducătorului mărfii.

Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:

• utilitate individuală - reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare cantitate consumată dintr-un bun economic;

• utilitate marginală:

* reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic;

* variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun;

• utilitatea totală

* reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor unei mulţimi de bunuri omogene;

* satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun, într-o

perioadă dată.

Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:

• Metoda cardinală care presupune că:

a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun economic o anumită utilitate;

b)consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis utilitatea bunului dorit;

c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă precisă putând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui programul de achiziţii.

În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest calcul ori de câte ori face cumpărături.

De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei

ordinale de măsurare a utilităţii.

• Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită ordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de strictă necesitate, apoi pe cele de lux.

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor.

În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul în care utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.

Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de caracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 4

Bunuri economice - ansamblul elementelor materiale şi al serviciilor de orice fel care pot satisface o anumită necesitate umană. Bunurile economice se clasifică astfel:

1. Bunuri materiale care se împart în:

• bunuri directe, de consum personal final (pâine, lapte etc.);

• bunuri indirecte, de producţie (materii prime, energie etc.) care pot fi consumate în întregime în cadrul unui proces de producţie.

2. Servicii.

După gradul de prelucrare bunurile economice se împart în:

• primare - desprinse direct din natură;

• intermediare - aflate în diferite faze de prelucrare;

• finale - sunt destinate consumului final.

Bunuri complementare - tip de bunuri a căror utilizare este legată direct de consumul în acelaşi timp al altor bunuri (benzină - automobil).

Bunuri de consum - bun tangibil produs şi ulterior cumpărat de consumator, pentru a-şi satisface nevoile curente.

Utilitatea cardinală - consumatorul atribuie în funcţie de preferinţele sale, fiecărei unităţi dintr-un bun o anumită utilitate.

Utilitatea ordinală - consumatorul aranjează preferinţa sa pentru anumite bunuri într-o ordine descrescătoare.

Utilitatea marginală - sporul de satisfacţie rezultat prin utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un bun în condiţiile în care consumul celorlalte bunuri este dat şi rămâne constant.

5. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR

5.1 Sistemul factorilor de producţie

5.1.1Caracterizarea generală a factorilor de producţie

5.1.2 Neofactorii de producţie

5.2 Utilizarea factorilor de producţie

5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie

5.3.1 Eficienţa economică - formele eficienţei economice

5.3.2 Productivitatea muncii

5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice

5.1 Sistemul factorilor de producţie

Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul rând).

Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative, oamenii acţionând:

• asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie -

dezvoltare extensivă;

• asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor - dezvoltare intensivă.

Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiective precum:

1. creşterea şi diversificarea nevoilor;

2. tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;

3. sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;

4. tendinţa de scumpire a unor factori;

5. necesitatea protecţiei mediului natural.