3. Şcoala sistemelor sociale

Şcoala sistemelor sociale reprezintă curentul dominant în teoria contemporană a managementului. Printre reprezentanţii acestei şcoli menţionăm -C.J.Banard, H.A.Simon, P.Selznick, A.Etzioni, G.N Popov, care sunt numiţi sistemişti.

Prin lucrările lor sistemiştii încearcă realizarea unei simbioze între teoria clasică a organizării conducerii şi teoria relaţiilor umane. La baza teoriei lor, sistemiştii pun teoria organizării sociale şi unele elemente ale teoriei cibernetice.

Metodologic, teoria organizaţiei arată că structura obiectului (firmei, organizaţiei) conduceri, diviziunea activităţii se realizează cu ajutorul normei organizatorice.

Norma este o regulă de comportament impusă prin autoritate, ea este obligatorie.

Întrucât teoria clasică administrativă nu sa dovedit a fi suficientă pentru caracteristica modului în care acţionează şi se comportă colectivele sociale, sa impus necesitatea preluării unor elemente specifice. Cu ajutorul elementelor sistemei cibernetice s-au putut trata adecvat şi problemele interdependenţei dintre mediul ambiant şi colectivul condus, problemă ignorată de teoria organizaţională, cu alte cuvinte se analizează şi factorul extern ce influenţează asupra procesului de conducere.

În concepţia sistemiştilor, obiectul cercetării sistematice îl constituie, pe de o parte, întreprinderea cu toate părţile ei componente, iar pe de altă parte-procesele care au loc în interiorul şi exteriorul întreprinderii. întreprindea este considerată ca un sistem social, cea ce o deosebeşte de sistemul cibernetic - sistem închis - fizic sau tehnic, adică sisteme de echilibru, de autoconservare, lipsite de creştere, interacţiunea elementelor poate fi prognozată cu ajutorul metodelor matematice, fizice.

în cazul sistemelor sociale, procesul de reglare nu are un caracter automat, dar pornind de la un centru de decizie, capătă un caracter conştient, impune sistemul soluţii care trebuie să corespundă sferelor de interese ale elementelor umane - lucrătorii (conducători, specialişti, subalterni).

Teoria sistemelor sociale evidenţiază rolul deosebit al structurii de acţiune. în activitatea de conducere principalul este nu orientarea activităţii fiecărui element, cu ajutorul indicaţiilor, deciziilor, ci crearea condiţiilor structurale pe baza cărora elementele conştiente ale sistemului să poată acţiona direct, diferenţiat, şi eficient pentru realizarea scopului urmărit de sistem. Astfel, spre deosebire de sistemele cibernetice, sistemul social e un sistem dinamic, de creştere. Adică elementele sale componente - oamenii - îşi manifestă în mod conştient, în condiţii optime iniţiativa şi creativitatea.

Echilibrul dinamic al sistemului social e bazat pe trei grupe de operaţii - comunicaţia, echilibrul şi adoptarea deciziilor.

Comunicaţia e considerată un factor cardinal care asigură viteză de reacţie a sistemului de conducere la schimbări.

Echilibrul e mecanismul stabil al organizaţiei, structura organizatorică (birocratică, adoptivă).

Adoptarea deciziilor e cea mai importantă pârghie de reglare a sistemului.