Fig. 3.4 Schimbarea mediului, complexitate şi incertitudine
Competitivitatea ca criteriu de bază al eficienţei managementului firmei.
Rolul competitivităţii firmei.
Orice organizare este nevoită, deoarece există şi activează nu numai prin alte organizaţii, ci şi în contact cu ele, să elaboreze o anumită strategie pentru activitatea ei pe termen scurt sau într-o perioadă mai îndelungată. întreprinderile, firmele, corporaţiile cu atât mai mult trebuie să acorde o deosebită atenţie acestei realităţi, deoarece contactele lor cu furnizorii, consumatorii, cu sfera de deservire a activităţii economice poartă un caracter permanent, neântrerupt, iar modificările previzibile ale situaţiei cu multe fenomene neprevăzute.
Sunt nevoite, deci să elaboreze, apoi să corecteze îm permanenţă linia comportamentului lor viitor. în condiţiile de tranziţie de la economia centralizată la cea de piaţă se reduce cota schimbărilor neprevăzute şi probabilitatea confruntării cu acestea, alegerea prealabilă a liniei de conduită depinde în primul rând de alegerea obiectivului pentru perioada examinată.
În condiţiile economiei de comandă, ce se caracterizează prin deficitul permanent de producţie, unul dintre obiectivele obligatorii ale întreprinderilor, firmelor îl constituie fabricarea cantităţii planificate de producţie şi sporirea acestei cantităţi chiar şi în cazul creşterii cheltuielilor la unitatea de producţie, iar uneori şi în detrimentul calităţii. Deoarece în "Tracom" criteriu nu poate reglementa automat caracteristicile valorice ale producţiei, însuşirea mijloacelor tehnice noi etc., aceste cerinţe suplimentare apar sub forma de restricţii (nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească un anumit procent etc.). într-o serie de cazuri întreprinderii i se impun câteva criterii chiar şi dacă acestea în unele privinţe se contrazic, cum e, bunăoară sarcina de majorare a beneficiului şi îmbunătăţire a calităţi, ce necesită cheltuieli suplimentare.
Drep variante de criterii ce orientează producţia spre indici în expresie naturală pot fi sarcinile de economisire a tipurilor deficitare de materie primă sau ce ţin de alţi factori ai activităţii economice.
Criteriul maximalizării producţiei este raţional numai cu condiţia asigurării realizării în cantităţi nelimitate şi a independenţei de nivelul cheltuielilor de producţie, sau în cazul că există posibilitatea de a ridica nelimitat preţul mărfii, atunci când întreprinderea este monopolistă şi nu se întreprind acţiuni antimonopol din partea statului.
Prima variantă a fost aplicată în fosta U.R.S.S. faţă de sovhozuri, care predau statului practic întreaga lor producţie la preţuri fixe, dar nerentabile, primeau credite din buget pentru întreaga sumă necesară, ce se «treceau la pierderi» ulterior, adică puteau fi nerambursate.
Cea de a doua variantă se aplica în cazul articolelor cu destinaţie militară, preţurile cărora se formau din cheltuielile de producţie reale şi beneficiul normal, ce se plăteau din mijloacele prevăzute pentru apărare ale bugetului de stat.
Drept varietate a criteriului de estimare cantitativă a producţiei au servit în diferiţi ani indicii unităţii de calculare «netă«, «normativă-netă« etc. a producţiei globale şi suplimentare. însă nici una dintre aceste variante n-a stimulat activitatea de muncă şi eficienţa producţiei.
Situaţia monopolistă a multor producători de mărfuri s-a menţinut până în prima jumătate a anului 1993, astfel ca tendinţa de fabricare maximală a producţiei s-a păstrat în multe sectoare de producţie. Dar în condiţiile creşterii permanente a ratei inflaţiei monopoliştilor le era mai convenabil să ridice preţurile decât să sporească volumul de producţie. Contracararea tendinţelor monopoliste în Moldova se încearcă a se face prin deitalizarea întreprinderilor, inclusiv a celor ce se ocupă de prelucrare. Aceasta însă se soldează cu pierderi de producţie substanţiale. în practica mondială se aplică în mod mai reuşit sancţionarea sub formă de amenzi băneşti. Se consideră că deetatizarea întreprinderilor, firmelor oferă puţine garanţii contra înţelegerii neoficiale ulterioare între ele. în schimb serviciul fiscal bine pus la punct, cu cheltuieli mai puţine, limitează eficient activitatea monopolistă şi salvează consumatorii de majorarea neprevăzută a preţurilor.
Bineânţeles, în cadrul relaţiilor de piaţă, atunci când se observă o cât de mică creştere a cererii de consum, plasarea cât mai repede posibilă pe piaţa respectivă a mărfii sale întreprinderea o poate considera drept criteriu principal, în special dacă e calculat pentru o scurtă perioadă de timp.
În cazul economiei de piaţă, de regulă, la baza criteriilor se afla masa profitului în raport cu capitalul utilizat. Creşterea profitului depinde de corelaţia dintre preţ şi cheltuielile de producţie, viteza mijloacelor circulante, volumul de realizare (adică de criteriul precedent). în legătură cu aceasta criteriul se modifică, dar obiectivul final se menţine. Avantajele criteriului bănesc rezidă întâi de toate în faptul că prin intermediul lui pot fi estimate şi însumate toate tipurile de resurse consumate şi producţie obţinută, precum şi apreciate rezultatele intermediare şi finale, totalul net şi general. în cazul preţurilor fixe stabilite «de sus» maximalizării veniturilor îi corespunde minimalizarea cheltuielilor.
Numărul de variante la formarea criteriilor pe baza indicilor naturali şi valorici practice este nelimitat. în principiu toate interacţionează, deoarece orice rezultat bănesc depinde de condiţiile şi nivelul utilizării unor sau altor factori de producţie, iar toţi factorii au valoarea lor bănească.
Dar există şi alte concepte faţă de obiectivele de dezvoltare a producţiei sau alte genuri de activitate economică. Din rândul acestora considerăm necesar să atragem atenţia asupra competitivităţii, foarte importantă şi necesară, în opinia noastră, pentru tranziţia la economia de piaţă.
În cadrul economiei centralizate planificate chestiunile privind concurenţa producţiei în majoritatea cazurilor se soluţionau nu în condiţiile de concurenţă pe piaţă a mărfurilor în faţa consumatorilor, ce au posibilitatea să achite costul lor, ci deja la stadiul de elaborare a planului şi la preţuri convenţionale, stabilite. Adesea în acest caz drept factor determinat erau nu considerentele de ordin economic, ci politic, conjunctural şi de alt ordin.
Relaţiile de concurenţă dintre producători de mărfuri înseamnă transferarea «puterii» pe piaţă în folosul consumatorilor. Aceasta, în mod firesc, trezeşte rezistenţă din partea producătorilor, ce se poate manifesta în două direcţii: cucerirea cumpărătorilor prin îmbunătăţirea calităţii mărfii sau reducerea preţului, ori prin marginalizarea concurenţilor, monopolizarea segmentului respectiv al pieţei.
În dependenţă de competitivitatea mărfii sau se reduce volumul de realizare a acesteia şi respectiv masa venitului. însăşi suma totală a veniturilor firmei sau întreprinderii depinde în mare măsură de trei condiţii: preţuri, raportul dintre cheltuieli şi acest preţ şi volumul de realizare posibil, adică de competitivitatea mărfii pe piaţă. Criteriul maxmalizării profitului însumează rezultatele acţiunii acestor condiţii. Din acest punct de vedere, poziţiile lor iniţiale se prezintă ca egale. Antreprenorul poate obţine o cotă mai mare de venit, în dependenţa de circumstanţe, din contul oricărei dintre aceste condiţii.
Alta e situaţia, dacă vorbim de poziţiile în acest triumvirat a raportului faţă de rezultatul final în condiţiile de piaţă. Aici principalul e profitul, masa acestuia. Preţul poate fi majorat, dacă cumpărătorul este încrezut că marfa satisface din plin interesele sale. Dar în cazul dat e vorba de o competitivitate la nivel înalt, care în această cantitate capătă poziţie de cauză, iar creşterea preţului ca urmare.
A doua posibilitate de majorare a preţului apare când producătorul mărfii deţine o situaţie dominantă pe piaţă. Dacă înlăturăm mijloacele interzise de lege de obţinere a avantajelor monopoliste, apoi rămâne posibilitatea de marginalizare a concurenţilor prin calitatea mărfii sau tehnologia mai bună de producere a acesteia, cu alte cuvinte, prin creşterea competitivităţii.
În condiţiile normale de piaţă, când nu se admit încălcări de ordin monopolist, reducerea cheltuielilor în raport cu preţul de realizare (adică chiar şi creşterea acestora, dar fără să depăşească creşterea preţului), de "Tracom" contribuia la îmbunătăţirea rezultatului final. Dar şi aceasta poate fi în folosul poziţiei competitive a mărfii, dacă reducerea preţului va fi mai lentă, decât reducerea cheltuielilor de producţie şi realizare.
Afirmaţiile de mai sus permit să considerăm că cele trei condiţii examinate sunt interdependente, se completează reciproc, iar competitivitatea adesea se prezintă ca argument, deşi poate avea şi rolul de funcţie.
De aceea indicile competitivităţii poate şi trebuie privit ca unul din criteriile necesare la aprecierea perspectivelor de creare a unui nou articol şi majorare a cantităţii lui de realizare pe piaţă. Nu ca unitar, ci ca unul dintre criteriile aplicabile, pentru a preciza pronosticul succesului iniţiativei de participare la activitatea pieţei.
Indicile competitivităţii este important atât în cazul operaţiunilor de piaţă curente, cât şi, în special, în cazul pronosticului pe termen scurt, în calitate de garanţie relativă a realizării produsului, iar, prin urmare, şi a volumului admisibil de producere a acestuia.
Precum se vede, dispunând de informaţie relativ veridică şi condiţiile adecvate pe piaţă, rezultatele calculelor conform acestui criteriu pentru o perioadă medie vor fi aproximativ aceleaşi sau vor coincide cu calculele de optimizare a volumului de producţie, efectuate conform criteriului de maximizare a veniturilor.
Calculele de optimizare în cazul competitivităţii, probabil, e mai bine să se facă în cadrul modelării imitative, schimbând în limite admisibile preţul mărfii, posibilităţile concurenţilor şi termenele apariţiei lor pe piaţă.