4.6. Societatea transilvăneană în secolele XIII-XIV: feudali, clerici şi ţărani

Ca şi în lumea feudală apuseană, societatea din aceste zone părea să reflecte timid cele trei ordine consacrate: bellatores, adică cei care luptă, oratores, sau cei care se roagă, şi laboratores, cei care lucrează. Un document emis în 1360, la Haţeg, cuprinzând structura unei adunări districtuale româneşti, reflectă de fapt alcătuirea societăţii româneşti locale: cnezii -feudalitatea pe cale de agregare, preoţii, în frunte cu protopopul local, şi oamenii de rând, numiţi „Olachi populani"42. E drept că unii dintre preoţii mai înstăriţi erau şi ei cnezi, calitatea aceasta arătând rangul lor social mai important.

Elita societăţii româneşti după secolul IX apare consemnată sub diferite nume: duci-voievozi, juzi-cnezi, „maiores terme", „potentes", jupani etc. Denumirea cea mai răspândită este cea juzi, provenită din latinescul iudices sau de cnezi {kenei cuvânt german, preluat prin filieră slavă. Prin urmare, cnezirf1^ reprezintă tipul cel mai cunoscut sau prototipul feudal» româneşti prestatale şi statale incipiente. Termenul de latină „jude" (cu varianta muntenească „judec") a fost < urma contactelor cu slavii de termenul analog mai larg deşi identitatea şi coexistenţa jude-cnez este evidentă, mal

170

a corespondenţei judecie-cnezat. în Transilvania, termenul în U de Pare s^ se '' PerPetuat> dobândind şi înţelesul de primar ^^tului. al oraşului, de membru al unui for de judecată, de a' fâ$ al nobil'm'' din comitate. însărcinat cu anumite atribuţii 'rUn sub influenţa latinei ca limbă de cancelarie. Voievozii, aleşi fc" eneral dintre cnezi (cum dovedeşte Diploma ioanită sau 'n atia Maramureşului) şi numiţi de români şi duci (singular ducă, j' latinescul dux,-c/s), aveau în primul rând atribuţii militare. în Tansilvania, o parte dintre cnezii care şi-au ctitorit lăcaşuri de

U ortodoxe s-au numit pe sine şi jupani, iar pe soţiile lor . aniţe. în tablourile votive din secolele XIV şi XV. Dar cei mai mulţi, în situaţii similare şi în altele, s-au denumit cnezi sau juzi. Cuvântul cnez, cu înţelesul de fruntaş, principe, stăpân, arată el însuşi că, după ce s-au desprins din rândul comunităţilor care-i investiseră iniţial cu unele funcţii (şi după ce conducătorii de origine slavă au fost asimilaţi), cnezii au devenit stăpâni ereditari ai satelor, adică ai cnezatelor lor. înţelesul teritorial al cuvântului cnezat (=judecie) nu lasă nici o îndoială în acest sens. Cnezii percepeau cote patrimoniale de la supuşii lor, exercitau în continuare atribuţii judecătoreşti, ctitoreau biserici ortodoxe, îşi construiau locuinţe mari, din piatră, uneori adevărate turnuri-locuinţă, înconjurate cu ziduri, purtau veşminte preţioase şi arme adecvate rangului lor, toate de inspiraţie bizantină, cu influenţe occidentale43. Uneori, în subsidiar, datorită creşterii demografice, secătuirii unor terenuri etc, cnezii au condus şi acţiuni de roire a satelor, la distanţe mici (câţiva kilometri de vatra veche). Aceste acţiuni de roire sau de repopulare a unor sate ori de creştere a numărului locuitorilor unor aşezări sunt aspecte fireşti în toată 'urnea medievală. Ele s-au petrecut, ca şi în Franţa sau Anglia ori 'klia, în interiorul spaţiului locuit de români şi în imediata vecinătate a acestuia. Aceste roiri sunt uneori numite „colonizări" sau „migrări", deşi s-au desfăşurat pe distanţe mici, în acelaşi spaţiu de civilizaţie, noile aşezări primind în general denumirile •^ Sus", „de Jos", „de Mijloc", „Nouă" etc. însă nu din asemenea Acţiuni decurge calitatea de stăpân a cnezului, deşi prin astfel de

^ Pentru care primeau adesea acordul oficialităţii, cnezii îşi

171

sporeau posesiunile şi obţineau anumite avantaje, pe care | aveau şi în satele lor stăpânite din vechime.

Cnezimea a fost o realitate general românească în perioada de agregare statală (sec. IX-XIV) şi în epoca timpurie a stateiOr feudale unificate (sec. XIV-XV). Ca feudalitate prestataiâ categoria cnezilor a suferit însă un proces de transformare dup^ geneza statelor Ţara Românească şi Moldova, care şi-au renovat şi adaptat structurile feudale începând cu secolul XIV. Astfel, ia sud şi est de Carpaţi, o parte din cnezi şi-au oficializat calitatea de feudal prin boierire (au devenit boieri), iar altă parte au rămas o vreme mici stăpâni, feudali de rang secund, topindu-se in secolele XVI-XVH în rândul ţărănimii libere. în Transilvania, lucrurile au fost mult mai complicate, datorită cuceririi şi stăpânirii maghiare. Arpadienii au adus în Transilvania structuri feudale oficiale de model apusean, pe care noua dinastie angevină (1308-1382) le-a întărit şi mai mult în rigorile lor. Asimilarea cnezimii cu noua feudalitate a statului maghiar s-a lovit aici de radicalele deosebiri confesionale, dar şi de cele etno-lingvistice, de puternica tradiţie romano-bizantină şi de influenţa bizantino-slavă care animau societatea românească. Oficial şi, adesea, formal, prin dominium eminens, regele devine proprietarul întregului pământ al ţării. Toate pământurile neocupate încă de nobili sau de biserica catolică fac parte din domeniul regal. în veacul XII, proprietatea regală era mai întinsă decât cea nobiliară şi bisericească. Atât cetăţile vechi, existente înainte de cucerire, cât şi cele noi aveau în jurul lor întinse domenii care formau proprietatea regelui. Acolo unde lipseau cetăţile, se organizau „curţi" (curiae), în care rezidau reprezentanţii regali44. Conducerea acestor „curţi" revenea comiţilor ca trimişi ai puterii centrate. Sfefa de autoritate a comitelui cuprindea un comitat, alcătuit nu num» din domenii regale, ci şi din proprietăţi nobiliare. în cadw comitatului regal, mai ales pe domeniile regale, trăiau categorii oameni liberi, cu rol militar, unii cu statut de mici nobili, alţii m^ aproape de condiţia de ţăran (castrenses, cives% servientes w. milites). Din întinsele sale domenii, regele dăruia unor sup laici şi clerici, numeroase moşii ca răsplată pentru credincio

172

[S»

urmare a acestor danii, proprietatea regală se şi sporeşte proprietatea feudală. Creşterea puterii este în defavoarea nobilimii mici şi a slujitorilor ' ientes) care organizează o mişcare în vederea refacerii cetăţilor şi a anularii daniilor regale mai recente, acestei mişcări este diploma din 1222, a lui Andrei II, ă în istoriografie sub numele de „bula de aur" a Prin acest act, nobilimea mică şi mijlocie obţine "eieaşi privilegii ca şi „adevăraţii" nobili (nobilimea mare), fără ca foţele dintre diferitele pături ale nobilimii să înceteze; dimpotrivă, ele se înteţesc.

l_a antipod, se afla ţărănimea dependentă, numită, în general, in Transilvania iobăgime (/obagiones), formată din românii de rând, ajunşi pe domeniile bisericeşti şi nobiliare laice, din ţărani maghiari veniţi cu ocazia cuceririi şi, ulterior, din colonişti sau oaspeţi {hospites), aşezaţi pe domenii nobiliare şi izolaţi astfel de masa coloniştilor dăruiţi, cum s-a văzut, cu privilegii regale. Ţăranii dependenţi, ca şi în Europa Apuseană, aveau diferite obligaţii în produse (natură), muncă şi bani faţă de feudal, faţă de rege şi faţă de biserica catolică. Românii ortodocşi nu ar fi trebuit să dea dijma bisericească, dar uneori, prin abuz, li se pretindea. în virtutea ocupaţiilor lor agrar-pastorate, după cucerire, românii sunt obligaţi să dea anual regelui quinquagesima ovium (datul *r), adică o oaie cu miel şi cu mioară la fiecare cincizeci de oi. Daţul^ oilor se percepea din fiecare zonă a Transilvaniei, el apărând ca o prestaţie generală, semn al individualităţii ransiivaniei, adică al caracterului său cvasiromânesc46. La fel se lntâmpla cu mardurina sau marturina (darea pieilor de jder), Zeifică Slavoniei.

Cum s-a văzut, existau şi categorii intermediare de oameni ţotricare> cu excepţia locuitorilor din oraşe şi târguri, se apropie Prec^' mUlt de situaţ|a tăranilor' Asemenea categorii locuiau cu 0O QrQ pe pământurile dăruite saşilor şi secuilor şi pe

en«le cetăţilor. Unii dintre oamenii cetăţilor, dintre fruntaşii

(/w ?i Secuilc>r încep să deţină moşii şi să se poarte ca nobilii

a tenentes et more nobilium se gerentes). Datorită unei

173

astfel de acute polarizări a societăţii transilvane, uneori izbucn conflicte violente, adevărate „jacquerii", cum s-a întâmp|at^c 1437, când ţăranii români şi maghiari, aplicând tactica hus-'.r' s-au ridicat contra nobilimii şi conducerii bisericii catolice. ' ^

s-.

în această structură complicată a societăţii, translatată Apus, cnezimea română şi-a căutat un loc. Iniţial, sub j se pare că o parte a cnezilor români au fost asimilaţi tacit mi nobilimi, ca elită feudală incipientă, deşi cnezatele lor au ajun' încadrate (formal la început) în domeniul regal, mai ales domeniile cetăţilor, sau au fost dăruite coloniştilor. Mulţi dintre cnezi au ajuns însă pe domeniile bisericeşti şi laice. Cei de pe domeniile episcopiilor, de pildă, au fost o vreme asimilaţi nobililor prediaii (micilor nobili, supuşi unor obligaţii), dar cei de pe moşiile dăruite unor nobili laici s-au văzut supuşi pe propriile pământuri, căpătând calitatea de intermediari între oamenii lor şi noii stăpâni, adică administratori de moşie sau primari ai satelor (w7fa). Majoritatea acestora au ajuns la statutul de iobag. Ceilalţi cnezi, de pe domeniile regale mai ales, datorită situaţiei lor precare (oricând cnezatele lor puteau fi dăruite unui nobil), s-au străduit să obţină o oficializare a statutului lor de feudali, de stăpâni. Această oficializare s-a făcut pe etape sau în trepte: întâi, cnezul care se punea în slujba regalităţii era confirmat în cnezatul său cu drept cnezial (ius keneziale) - varianta de tip feudal a dreptului românesc (ius Valachicum) - putându-şi stăpâni pe mai departe cnezatul, cu anumite condiţii; apoi, putea să fie recunoscut ca stăpân cu drept nobiliar şi se numea cnez-nobil; în fine, unii, mai puţini, ajungeau să fie „adevăraţi" nobili ai regatului, deşi au mai păstrat o vreme şi atributul etnic de nobiles Valachi47. Aceasta diferenţiere a căpătat amploare, cum se va vedea, sub Angeyini, mai ales sub Ludovic I (1342-1382), care a stabilit precis condiţii în care, pe plan juridic, cnezul putea fi asimilat nobilului. în # fel, situaţia cnezimii române, relativ unitară şi uniformă la a ajuns diferenţiată. Diferenţierea aceasta are şi un

teritorial datorită faptului că stăpânirea străină s-a impus

treptai fost

în timp, între secolele XI-XIII, şi în spaţiu. Unele teritorii au ^ cucerite mai de timpuriu şi direct, altele mai târziu şi formal, *|f

174

aiunile unde infiltraţia elementelor alogene s-a produs târziu 'n intensitate redusă - Maramureş, Hunedoara-Haţeg, Banatul 5'c , | şj de munte, Făgăraşul, zone din Munţii Apuseni -, ^e yj^ga s-a perpetuat cu anumite obligaţii faţă de stat, sub cn a unej categorii de stăpâni ereditari ai satelor. Dimpotrivă, în f° le de câmpie din Crişana şi Banat sau din centrul t° nsilvaniei, unde influenţa şi penetraţia străină au început mai timpuriu (secolele X-XI), cei mai mulţi cnezi sunt în secolele XIV-XV (şi mai târziu) simpli villici, primari ai satelor, supuşi noilor stăpâni. în aceste regiuni deschise şi de podiş se constată existenţa celor mai multe domenii feudale maghiare, laice şi ecleziastice, de origine donativă. Consultarea hărţii este relevantă în acest sens: în Făgăraş sau Maramureş, unde penetraţia feudală străină a fost aproape nulă până în secolul XIV, în Haţeg {terra Harszok), unde a fost cu totul nesemnificativă, sau în Banat, unde a fost marginală, sunt concentraţi mai toţi cnezii stăpâni de pământuri şi de supuşi, ctitori ai bisericilor ortodoxe, deţinători ai curţilor şi cetăţilor de piatră şi recunoscuţi în cea mai mare parte în cnezatele lor ca nobili; în Câmpia Vestică şi în centrul Transilvaniei, pe pământurile dăruite nobililor unguri sau colonizate cu populaţii străine, adică acolo unde cucerirea s-a făcut timpuriu şi direct, la teritoriu, nu există, în general, cnezi liberi (regali) sau cnezi înnobilaţi, ci doar cnezi asimilaţi cu şerbii. Deci, procesul de feudalizare a societăţii româneşti are o vechime anterioară consemnării existenţei sale în izvoarele scrise şi nu a Putut fi determinat de modelul feudal apusean, deoarece acest Model are cele mai slabe ecouri tocmai în regiunile cu cea mai vi-Sjuroasă şi mai puternică cnezime. Or, în aceste regiuni, primele mărturii scrise vorbesc despre cnezi care stăpânesc din vechime lezatele, adică proprietăţile lor ereditare, pe care le pot '"străina, împărţi, zălogi etc. în aceste cnezate apar supuşi numiţi WW/'sau iobagiones sau în alt fel, care prestează servicii pentru nez> îi datorează cote patrimoniale din roadele muncii lor şi îi Uc daruri"8. Cu alte cuvinte, societatea locală românească din ansilvania, ca şi în zonele extracarpatice, a evoluat în a doua Ratate a mileniului I spre forme şi formule feudale incipiente, aPtate specificului sud-est european, influenţate de tradiţia

175

romano-bizantină şi de ecourile convieţuirii şi vecinătăţii cu slavii însăşi terminologia dovedeşte acest lucru. De pildă, cuvintele jude, judecată, judecie, ducă, domn, cetate, pământ, moşie moştenire, ţară, curte, biserică, dare, supunere, ascultare etc sunt de origine latină sau traco-dacă, pe când cnez, voievod boier, stăpân, ocină, ohabă etc. sunt de origine slavă sau pătrunse în română prin filieră slavă. în majoritatea lor absolută, termenii care se referă la lumea feudală românească au fost moşteniţi în română din vechea tradiţie daco-romană şi din perioada de convieţuire cu slavii. Multe cuvinte perechi, unul de origine latină şi altul de origine sau de influenţă slavă, denumesc aceeaşi noţiune şi sunt folosite în paralel. Desigur, feudalismul de tip apusean, adus de maghiari în Transilvania, a influenţat şi a transformat profund societatea românească, adaptând-o în oarecare măsură tiparelor sale, dar era vorba de o societate deja feudalizată în forme proprii, cu elite locale, cu state incipiente de­numite ţări (din latinescul terra).