Scoala sociologica

In contextul dezvoltarii stiintelor socioumaniste, respectiv al reluarii unor concepte precum conflict asimetric, conflict de interese, conflict latent vs. conflict manifest, explicatiile de ordin sociologic au capatat tot mai mare importanta. Aceasta  extindere a paradigmelor si-a gasit expresie mai ales in conceptul de violenta structurala dezvoltat de sociologul Johan Galtung[45]. Concept a fost adoptat cu rapiditate de analisti si specialisti adepti ai curentelor liberale, ba chiar si socialiste din Occident care au inceput sa atraga atentia asupra nevoiii de reforma a  sistemului relatiilor internationale contemporane.

Pacea in viziunea lui  Galtung este definita ca opus al violentei. Insa de remarcat faptul ca acasta nu consta pur si simplu in utilizarea controlata a violentei de catre oameni, ci este „tot ce impiedica autorealizarea umana si poate fi evitat”[46]. Teoria lui Johan Galtung propune pentru intelegerea conflictelor contemporane patru tipuri de violenta in politica mondiala. Violenta  clasica  este ceea ce in literatura de specialitate definita prin razboi, tortura sau pedepse inumane si degradante. Un alt tip de violenta care poate sa apara in mediul international in opinia lui Galtung este cea generata de saracie, de lipsa a conditiilor materiale de viata care pot provoca la fel de mari suferinte oamenilor. Cel de-al treilea represiunea, generata de  pierderea libertatii indivizilor de a-si alege si a-si exprima propriile convingeri. In fine, Galtung trateaza alienarea ca forma de violenta structurala generata de pierderea identitatii individului si a reducerii conditiilor omului modern de a trai intr-o comunitate coeziva si de a stabili relatii cu alti semeni[47]. Asadar   pentru a putea cunoaste tipurile de conflicte care au fost prezente in istoria secolului al XX-lea este necesar sa cunoastem structura violentei din societatea moderna. Galtung crede ca pentru a aparea in sistemul relatiilor internationale un conflict este necesar ca doua  sau mai multe state sa aiba interese  incompatibile. Face deosebire intre conflict, atitudinea de conflictuala si comportarea de conflictuala[48].

Dupa tipurile de nevoi pe care omul le are in societate Galtung identifica doua tipuri de violenta: directa care se particularizeaza in asasinate, saracie, sanctiuni, instrainare, reprimare detentie expulzare, deportare si structurala casre se particularizeaza in exploatare si marginalizare[49].

Caracterul difuz al conceptului de violenta structurala a extins enorm domeniul de cercetare a pacii, ceea ce a insemnat ca acest domeniu a fost suprasolicitat, cunoscand o crestere aproape nelimitata si luand proportiile unei stiinte universale. In anii 70, aceasta expansiune a fost resimtita ca fiind eliberatoare, mai ales pentru ca vechile metode de abordare, aplicate unor probleme moderne precum dezvoltarea internationala a societatii umane, a sistemului ei de state si a mediului ei ambiant, nu mai erau deloc potrivite.

In mod traditional in centrul studiilor clasice despre violenta este asezat, in mod indicutabil actorul predominant, pentru secolul XX, statul pe care reputatul sociolog Max Weber il si definea prin raportare la violenta[50]. Michel Wievorka plecind de la constatarea pe care o face Raymond Aaron cu privire la rolul statului dupa cel de-al doilea razboi mondial[51] constata ca rolul actual al statului in relatiile internationale a scazut foarte mult si prin urmare nu mai are o pondere la fel de mare in aparitia violentei in relatiile internationale deoarece este tot mai mult deposedat de monopolul violentei legitime asa cu o vedea Max Weber. Acesta nu mai se afla ca in deceniile sapte si opt sursa legitima in centrul luptei pentru eliberare nationala, sociala sau ca proiecte revolutionare.Pe dealta parte a scazut si numarul statelor care promovau violenta prin existenta unor regimuri politice totaslitare sau de dictatura. Astazi violenta este, in opinia lui Pierre Hassner, mai mult legata de absenta unui stat puternic si democratic in interiorul societatii[52]. Din aceasta perspectiva violenta se manifesta pe doua paliere: un nivel infrapolitic care se situiaza in interiorul societatii si antreneaza grupari din cele mai diverse si unul metapolitic ce include grupari transnationale legate de crima organizata retele teroriste sau religioase.[53]

O alta perspectiva de a intelege violenta si conflictul este cea care defineste razboiul drept un fenomen care “se inimpla doar intre comunitati politice distincte”[54].Unul dintre principalii fondatori ai teoriei sociologice, Herbert Spencer conflictul era unprincipiu permanent „care anima orice societate si instituie intre aceasta si mediul sau un echilibru precar; incertitudinile supravietuirii, precum si teama pe care acestea le provoaca dau totusi nastere unui control religios ce se transforma in putere politica organizata sub o  forma militara; integrarea sociala favorizeaza atunci diferentierea funcsiilor si rolurilor, permitind, la capatul acestei evolutii, crearea unei societiti industriale, in sfirsit pacificata”[55]. Conflictul in aceasta viziune are un caracter pasnic si deci nu produce consecinte nedorite pentru societatea omeneasca. Alti autori au plasat conflictul in cadrul unei lupte acerbe pentru spatiu si supravietuire a „raselor superioare „ cu cele „inferioare”. Arthur de Gobineau si Vacher de Lapouge in Franta, alaturi de H.S. Chamberlain sau Francis Galton in Marea Britanie, ca si Wagner si Marr in Germania s-au inscris in aceasta conceptie alaturi de alti teoreticieni care au fost folositi de propaganda si ideologia nazista pentru a justifica genocidul si crima in anii premergatori si in timpul celui de-al doilea razboi mondial.[56]

In gindirea romaneasca  problema pacii si a razboiului a fost abordata, printre altii, de Dimitrie Gusti prin doua excelente studii de sociologia razboiului publicate in perioada interbelica.[57] Sociologul roman vedea „razboiul ca realitate sociala () unul dintre cele mai complexe fenomene sociale”[58].Viziunea lui Gusti asupra razboiului era una integratoare deoarece in opinia sa acesta cuprindea toata economia, toata cultura, toata tehnica unui timp. Natura si modul specific de manifestare a razboiului erau in conceptia gustiana, direct influientate de cadrul in care se desfasura. Acest cadru avea patru dimensiuni: cosmica(terenul/geografia si clima); biologica (data de rasa si selectie); istorica( cauze) si psihologica. Din aceasta perspectiva pentru D. Gusti manifestarile razboiului erau perceptibile la nivel economic, spiritual (aspectul moral), politic(forta) si juridic(dreptul).[59]

Cauzele pentru care o natiune recurge la razboi au caracter istoric si depind de contextul social si politic in care aceasta colectivitate umana vietiuieste. Scopul razboiului determina pentru sociologul roman si tipul de razboi la care o colectivitate umana poate fi supusa. Dupa criteriul aparare/cucerire el distinge doua mari categorii de conflicte: de eliberare (nationale) si de cucerire(imperiale); dupa tipul de actori implicati in conflict razboaiele pot fi: civile, revolutii,  interstatale si ele se desfasoara in interiorul unui stat, intre o parte a societitii si stat, si in fine intre state ca entitati suverane.[60]

Fiecare colectivitate umana in sistemul international de state, afirma Dinitrie Gusti[61], se leaga de o alta prin interese comune care pot duce la cooperare intr ele dar si la dispute si conflicte. Prin urmare el pledeaza pentru intemeierea unei stiinte care sa studieze nu numai starea nasiunilor ci si aspiratiile acestora pentru a se cunoaste caracteristicile mediului international. Cunoasterea acestor realitati inernationale ar putea conduce la scaderea probabilitatii de razboi. Realizarea unei bune cunoasteri intre natiuni ar conduce si la o mai buna conlucrare intre ele, cu alte cuvinte la cresterea gradului de socializare. „Socializarea crescinda, afirma D. Gusti inca din 1913, este o conditie necesara a transformarii razboiului in concurenta culturala”[62]. Ionel Nicu Sava sesizeza, pe buna dreptate ca aceasta viziune a savantului roman anuntata la inceputul secolului al XX-lea se va impune, catre anii ’70, ca una dintre cele mai moderne teorii ale relatiilor internationale: teoria cresterii interdepententei in mediul international. Profesorul Grigore Georgiu referindu-se la importanta ideilor si metodelor promovate de Dimitrie Gusti in cunoasterea societatii su b toate aspectele sale conchide: “Gusti a fost o personalitate coplesitoare a epocii, care s-a afirmat ca om de stiinta, sociologic, teoretician, ca organizator al vietii noastre stiintifice si culturale, ca profesor si indrumator al unei intregi generatii de sociologi”[63]