Constituirea o.N.U.

7

După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării unei organizaţii mondiale complet nouă, profitând de experienţa Societăţii Naţiunilor, care a eşuat în misiunea sa interbelică. În Charta Atlanticului (14 august 1941), preşedintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini internaţionale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit pe baze mai largi”.

La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi Roosevelt, au adoptat o Declaraţie a Naţiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în scenă, imediat după sfârşitul războiului împotriva Axei, un sistem de pace şi securitate. În cadrul conferinţelor din timpul războiului - de la Moscova (19-30 oct. 1943- s-a afirmat principiul „egalei suveranităţi a tuturor statelor paşnice”), Teheran (8 nov. - 2 decembrie 1943, unde au convenit să pună pe picioare această organizaţie), Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) şi Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele viitoarei organizaţii. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să ţină o conferinţă constitutivă în aprilie-iunie 1945.

Conferinţele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-a desfăşurat în etape, între anglo-saxoni şi ruşi şi între anglo-saxoni şi chinezi, puneau bazele viitoarei organizaţii. Părţile s-au pus de acord asupra unui număr de chestiuni:

• Organizaţia Naţiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Consiliul Economic şi Social.

• Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului şi cea a admiterii celor 15 republici componente ale URSS ca entităţi separate.

Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina şi Bielorusia, ca membre ale Organizaţiei, iar votul ţărilor membre în Consiliul de Securitate urma să aibă efect în toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în proiectul lor, dispoziţii care garantau menţinerea preeminenţei lor. Societatea Naţiunilor a fost paralizată de principiul unanimităţii. Noua organizaţie era condusă de un directorat al marilor puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei mari au căzut de acord ca să convoace o conferinţă la San Francisco pe 25 aprilie 1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizaţii.

ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26 iunie 1945, de către 50 de state. Era vorba de a se crea o organizaţie eficace, realmente reprezentativă şi dotată cu largi competenţe.

Adunarea Generală încarnează democraţia la scara internaţională, limitată în exercitarea puterii de către membrii permanenţi, cu condiţia ca să rămână solidari sau să ajungă la un compromis.

Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizaţii: Consiliul celor trei Mari puteri şi Consiliul celor cinci miniştri de externe (creat la Potsdam).

Carta Naţiunilor Unite (sau Constituţia ONU)

Carta conţine 19 capitole şi 111 articole, în care sunt definite principiile şi scopurile Organizaţiei, apoi sunt descrise diferitele organe şi funcţionarea lor.

Scopul esenţial era acela de a menţine pacea şi securitatea internaţională, prin măsuri comune eficiente. Pacea nu este unicul scop, semnatarii proclamând credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, precum şi între naţiunile mari şi mici; ei sunt adepţii libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Era reafirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Pentru ca libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze progresul social şi să instaureze condiţii mai bune de viaţă, într-o libertate mai mare”, cea mai bună metodă fiind cooperarea internaţională pentru rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar.

Erau declarate membre ale Naţiunilor Unite:

1. toate statele participante la Conferinţa de la San Francisco (adică, cele care declaraseră război Germaniei şi Japoniei);

2. toate celelalte state care acceptă obligaţiile cartei.

La 10 ianuarie, cu prilejul şedinţei inaugurale, Adunarea Naţiunilor Unite cuprindea 51 de membri.

Organismele:

• Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate (rol politic)

• Consiliul Economic şi Social (însărcinat cu cooperarea, în toate domeniile, referitoare la nivelul de viaţă material şi cultural al oamenilor)

• Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea şi supravegherea teritoriilor aflate sub mandate ale Societăţii Naţiunilor, unele teritorii desprinse din statele ex-inamice).

• Curtea Internaţională de Justiţie.

• Secretariatul.