2. Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)

Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să includă Etiopia în imperiul său colonial aflat în formare, dar înfrângerea catastrofală a italienilor la Adua a amânat planul italian, iar sentimentul umilinţei s-a transformat în dorinţă de răzbunare.

Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit de un pretext (incidentul din 5 decembrie 1934, de la frontiera dintre Eritreea şi Etiopia) pentru a ataca Etiopia. Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Naţiunilor, Italia a întreprins concentrări de trupe în Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între incident (5.12.1934) şi declanşarea ostilităţilor (3.10.1935).

Reacţia altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Naţiunilor a desemnat Italia ca responsabilă pentru agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise sancţiuni împotriva Italiei: interzicerea comerţului cu ea, să nu i se vândă produse strategice (cărbune, petrol), în faţa eventualităţii unei victorii italiene totale în Etiopia.

Marea Britanie şi Franţa au încercat să limiteze dezmembrarea ţării. Două treimi din Etiopia ar fi trebuit anexate la Italia, care era de acord să-i acorde statului etiopian mutilat acces la mare. Mussolini se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Hitler, de agresor, rămânea doar să se facă pasul final care să marcheze apropierea dintre duce şi führer, care are loc în 1936, marcând formarea Axei Berlin- Roma.

Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia criză: războiul civil din Spania.

3. Războiul civil din Spania

Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relaţiilor inter-europene, ca şi în evoluţia internă a numeroase ţări.

Naşterea Frontului Popular sau Spania Populară

În iulie 1936, generalul Franco şi alţi generali, nemulţumiţi de guvernul republican, au trecut la acţiune, intenţionând să ridice la revoltă garnizoanele ţării, ca să măture echipa guvernamentală de la putere şi regimul republican apărut după retragerea regelui Alfons al XIII-lea (1931). Garnizoanele nu s-au ridicat toate şi eşecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al războiului civil.

Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchişti sau naţionalişti, formaţi din armata de uscat, ierarhia catolică, aristocraţia, o parte a burgheziei şi, pe de altă parte, pe republicani sau guvernamentali. În tabăra guvernamentalilor se aflau marina, muncitorimea, o parte a ţăranilor naţionalişti, basci, Biserica Catolică din ţara bascilor şi catalani. În urma luptelor din 1938 şi 1939, franchiştii, superiori din punct din vedere material, susţinuţi de Germania şi Italia au ocupat Barcelona şi apoi Madridul, Spania democratică încetând să existe.

Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcţie de opţiunea ideologică, de partea uneia sau alteia din cele două tabere. Războiul din Spania a luat dimensiunile unei înfruntări mondiale devenind periculos pentru pacea internaţională.

Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eşecul Frontului Popular, iar dictaturile au triumfat. Alături de războiul din Etiopia, războiul civil din Spania are ca şi consecinţă directă, în relaţiile internaţionale, formarea Axei Roma-Berlin. În octombrie 1936, Ciano semna o declaraţie de prietenie şi de comunitate de vederi asupra principalelor probleme internaţionale. Mussolini a sărbătorit, într-un discurs faimos, apariţia Axei Roma-Berlin. Democraţiile occidentale erau slăbite, relaţiile lor cu Europa Centrală şi Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.