Eşecul politicii de securitate colectivă

(1931-1939)

5

Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea război mondial. Între 1931-1939, în fiecare an au izbucnit crize, care au pregătit triumful dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului şi, de aceea, înclina să-l accepte. În afara Manciuriei şi Etiopiei, crizele acestei perioade au fost europene. Ele au pus în cauză principalele clauze ale tratatelor de la Versailles. Un prim mare fenomen în această perioadă l-a constituit eşecul Societăţii Naţiunilor.

Criza Manciuriană (China)

Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război mondial a arătat paralizia Societăţii Naţiunilor.

Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată Manciuria pentru a garanta securitatea obiectivului de apărat.

Lovitura de forţă a japonezilor viola 3 documente diplomatice:

1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922);

2. Pactul Briand-Kellogg;

3. Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).

China, ca membră a Societăţii Naţiunilor, a denunţat acţiunea Japoniei. Lumea spera că reacţia Societăţii Naţiunilor va fi dură şi eficace, dar nu a fost nimic de acest gen. Japonia, care cunoştea disfuncţionalităţile Societăţii Naţiunilor, a refuzat să evacueze trupele sale din Manciuria, la apelul forumului internaţional.

În faţa neputinţei Societatea Naţiunilor, japonezii au creat statul marionetă Manciuko (martie 1932), plasând în fruntea acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea 5 ani când a fost detronat în 1912) Pouy, şi vor transforma ţara în protectorat japonez. Se crea un precedent, când o mare putere smulgea o bucată din teritoriul unei alte puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniţia un şir lung de violări ale dreptului internaţional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând egoismul unei mari puteri şi paralizia ce lovea Societatea Naţiunilor atunci când era obligată să reacţioneze.

Cele trei crize ale anului 1936

1. Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)

Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost introdus serviciul militar obligatoriu la 16 martie 1935 şi anunţată sporirea efectivelor la 36 de divizii, fapt încurajat şi de recunoaşterea „dreptului la egalizare” a potenţialului militar.

În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca şi banda lată de pe malul său drept, trebuiau demilitarizate (adică armata germană nu putea staţiona aici). Hitler a considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol pentru securitatea Reichului şi a decis să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanşat o acţiune temerară: a dat instrucţiuni şefilor militari să intre în zonă şi, dacă vor întâmpină din partea francezilor o reacţie energică, să-şi ceară scuze şi să se întoarcă înapoi.

Hitler reuşea o lovitură şi îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la recidivă. Acest fapt demonstra dictatorilor neputinţa democraţiilor occidentale.

Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reuşise nu numai să apropie un teritoriu dorit, dar a rupt şi frontul de la Stressa (locul unde se făcuse alianţa italo-franco-engleză), din aprilie 1935, care garanta independenţa Austriei. „Metoda denunţării unilaterale” a tratatelor, utilizată de Germania, a fost condamnată. Coincidenţa crizei renane şi a războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes: detaşarea lui Mussolini din frontul anglo-franco-italian şi ataşarea acestuia la interesele lui Hitler.