Problema dezarmării

Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie nelinişte în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală şi completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situaţie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta celor precedente.

Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război

Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale. Sprijinite substanţial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparaţiilor.

Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii micilor state au fost total nesatisfăcuţi de conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin acest plan, reparaţiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparaţiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.

Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald, a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea majoritate au adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea oricărei plăţi.

Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea datoriilor germane. Anularea acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunţe la plata datoriilor de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.

Conferinţa dezarmării de la Geneva

În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

1. Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

2. Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.

3. Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.