Relaţiile internaţionale: 1924-1933

4

Conferinţa şi tratatele de la Locarno

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politiceşte planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa. Germania şi Franţa se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.

Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia Franţei în lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care menţiona că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia şi Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menţinerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar şi-a exprimat acordul.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.