Relaţiile internaţionale: 1921-1924

3

Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi acţiuni diplomatice.

Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)

A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului. Au fost 9 ţări participante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului. Administraţia americană a preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la ordinea zilei era şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.

La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific.

La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:

• SUA şi Anglia - 525.000 tone

• Japonia – 315.000 tone

• Franţa şi Italia 175.000 tone.

Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi a fost semnat de SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China. Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula Shantung.

Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile şi temporare.

Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea crizei economice europene. A eşuat din cauza absenţei SUA: scopul fusese de a restabili comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise nişte principii în această privinţă. Guvernele aliate căutau să obţină de la sovietici:

1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales faţă de Franţa;

2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care investiseră mari capitaluri în întreprinderile ruseşti, naţionalizate de sovietici. Vroiau să obţină un regim special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa întreprinderi comerciale acolo. De asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie prin adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a avut totuşi o consecinţă neaşteptată. Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică, politică şi militară între cele două state revizioniste.

Tratatul de la Rappalo (1922)

Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să stabilească raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe piaţa sovietică şi procurarea de materii prime.

La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania şi Rusia Sovietică. Cele două state renunţau reciproc la datoriile de război şi la reparaţii pentru pagubele militare pe care şi le datorau. Relaţiile diplomatice şi consulare trebuiau imediat restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza naţiunii celei mai favorizate. Importanţa tratatului: URSS ieşea din izolarea economică şi politică, iar Germania era primul mare stat occidental care stabilea relaţii normale cu statul sovietic. Ruşii încercau să beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii să deturneze Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise şi antrenându-şi personalul să le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă Germaniei şi acuzând-o că a încălcat Convenţia de la Cannes.

După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-Estul Europei;

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici.

Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale diplomatică:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională. Se punea problema securităţii colective, care era legată de dezarmare.

Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii dezarmării imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta însemna o reformă a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi, pe de altă parte, crearea unei armate internaţionale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect, prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaţionale trebuiau supuse fie Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista o prezumţie de agresiune. Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului internaţional, caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare. Consiliul S.N. se adăuga semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate să urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost un eşec pentru sistemul de securitate colectivă.

Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de refacere a economiei germane.

Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război ale acestui stat şi inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie 1924.

Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16 iulie – 16 august 1924). Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul internaţional de experţi în problema reparaţiilor de război ale Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a acestor obligaţii. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la Londra, raportul de forţe s-a schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-a înlăturat contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit. Înviorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929, Republica de la Weimar a primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare cu celelalte state.