O nouă ordine mondială

Diplomaţia a fost pusă în faţa unor diverse schimbări şi provocări pe plan internaţional în ultimele două decenii ale secolului XX, când, concomitent cu apariţia şi dezvoltarea fenomenului globalizării, s-a accentuat criza comunismului în întreaga lume şi, în special, în Uniunea Sovietică şi Europa de est.

Aspectul care a influenţat semnificativ relaţiile internaţionale a fost prăbuşirea regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei, destrămarea Uniunii Sovietice, care a decăzut din statutul de super putere. În Orientul Mijlociu, conflictele s-au adâncit. Un fenomen nou, globalizarea, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei economice, politice şi militare a statelor lumii. Acestea erau provocări pentru diplomaţie. Globalizarea (mondializarea) din ultimele două decenii ale secolului al XX-lea a însemnat realizarea unui sistem economic şi informaţional unic, context în care diplomaţia părea depăşită. Se prefigura apariţia unui sistem mondial unipolar, cu SUA drept lider, care ar fi avut puterea de decizie. Unii se puteau teme de impunerea principiilor, valorilor şi modului de viaţă american. Metamorfoza relaţiilor internaţionale s-a concretizat în dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important revine organismelor internaţionale, care stabilesc regulile diplomatice şi supraveghează respectarea lor: ONU, OSCE, NATO, Uniunea Europeană. În jurul lor s-au închegat relaţiile internaţionale, prin sprijinirea, la începutul secolului XXI, a instrumentelor diplomatice tradiţionale – tratatele, convenţiile, înţelegerile existente pe plan mondial.

ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Tribuna de la care statele membre, mari sau mici, îşi puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcţională. Disputele S.U.A. şi U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea credibilităţii organizaţiei. Trebuia să renască şi să joace rolul reprezentativ în relaţiile internaţionale, pentru care fusese creată.

CSCE, care era o alianţă regională, europeană, s-a adaptat repede la noile realităţi de după căderea comunismului şi s-a transformat într-un organism regional de securitate, redenumit Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, după 1995, cooperarea cu toate statele lumii.

SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). Eficienţa NATO a constat în alianţele sau tratativele cu marii actori ai relaţiilor internaţionale – Uniunea Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană. Procesul de lărgirea a NATO, prin primirea statelor din centrul şi sud-estul Europei, a avut ca rezultat extinderea sferei sale de acţiune.

Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană, dezvoltând o nouă perspectivă în relaţiile sale cu statele Europei centrale şi de sud-est, dar şi cu state din alte părţi ale lumii. Realizând neputinţa sa de a interveni eficient în Balcani, U. E. a început să-şi construiască „braţul militar”, care să-i permită să joace un rol mai activ în timpul conflictelor. O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea că avem de-a face cu un nou sistem internaţional, marcat de globalizarea relaţiilor economice şi de diverse modificări pe scena politică internaţională.