Cele două tabere faţă în faţă

Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. Participanţii la Pactul de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputinţa lor vis-à-vis de diviziile Armatei Roşii şi au cerut SUA să adere la Pact şi să le dea un sprijin militar. La 4 martie 1948, Georges Bidault, ministrul de externe al Franţei, i-a scris lui George Marshall, secretarul Departamentului de Stat, pentru a-l invita să reia colaborarea între lumea veche şi cea nouă pe teren politic şi militar.

De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască comunismul, au crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB în 1952, ţinând forţele lor în alertă şi creând o centrală de informaţii (CIA). Dar, în SUA orice tratat internaţional trebuie să fie, conform Constituţiei, aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi ratificat. Guvernul american a estimat că este mai înţelept să facă Senatul să voteze o rezoluţie prealabilă autorizând puterea executivă să încheie alianţe în timp de pace. Astfel, s-a ajuns la rezoluţia Vandenberg (numele senatorului american republican, preşedintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la 11 iunie 1948. A fost vorba de o adevărată revoluţie în politica externă americană, care până atunci n-a făcut alianţe decât pe timp de război. Pactele vor deveni un instrument privilegiat al securităţii naţionale în timp de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianţei atlantice, negociate la sfârşitul anului 1948 şi începutul anului următor.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),

Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în Washington, de reprezentanţii a 12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Portugalia). Uniunea Europei Occidentale era practic golită de substanţa sa, mai multe din organismele sale au fost de altfel absorbite de către NATO.

Grupul permanent, compus din reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi Franţei, care avea sediul la Washington, este însărcinat cu direcţia strategică a Alianţei.

NATO este în acest moment o organizaţie foarte suplă, care afirmă că un atac împotriva unuia dintre aliaţi din Europa, sau împotriva unei insule din Atlantic, echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor militar nu este automat şi fiecare ţară îşi păstrează propriul comandament şi propria armată. NATO a plasat Europa Occidentală sub protecţie americană. Pactul a fost violent combătut de Uniunea Sovietică, care considera că este îndreptat împotriva ei. În acest pact, comuniştii văd un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA.

Evenimentele din Extremul Orient, şi în particular războiul din Coreea, au modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea integrării militare.

Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, şi lupta împotriva comunismului se face prin propagandă şi mobilizare ideologică. În SUA, senatorul Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă (9 februarie 1950), care se transformă într-o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toţi cei care sunt suspectaţi de activităţi anti-americane.

În noiembrie 1952, republicanii au câştigat alegerile prezidenţiale. Generalul Eisenhower a fost ales preşedinte. El a criticat, în campania sa electorală, politica administraţiei republicane, care a constat în a opri comunismul (containement) şi a preconizat o politică de fermitate şi de respingere a comunismului (roll-back). În fapt, noua administraţie a renunţat curând la această politică, care risca să ducă la un război generalizat. Noua înfăţişare a politicii americane se rezumă la un aspect diplomatic: pactomania, şi la un aspect strategic: doctrina represaliilor masive.

Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă atomică în 1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii americani adoptau, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA vor răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Aşa estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele mai puţin ridicate.

Sistemul alianţelor

În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului chinez şi de a duce la eşec „teoria dominoului”: atunci când o ţară cade sub dominaţia comunismului, vecinele riscă să fie şi ele antrenate.

• În anul 1951 a fost perfectat tratatul militar între Australia, Noua Zeelandă, SUA (A.N.Z.U.S.).

• Deja aliate în Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelandă şi Japonia, SUA a semnat tratate de apărare cu Coreea de Sud (1953), Pakistan, China naţionalistă şi Vietnamul de sud (1954).

• Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat Organizaţia Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.), la 8 septembrie 1954. SUA, Franţa, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Filipinele, Pakistanul şi Thailanda se angajau să dea o ripostă colectivă la un atac împotriva unuia dintre teritoriile lor şi la sud de paralele de 21, 30 grade, ceea ce includea Indochina, dar nu şi Taiwanul, legat printr-un tratat defensiv chino-american (2 decembrie 1954) şi subiectul unei vii tensiuni între 1954-1955.

• În Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie 1955) regrupa Turcia, Iranul, Irakul, Pakistanul şi Marea Britanie, creând un cordon protector la frontierele sudice ale URSS (face legătura cu SEATO şi NATO).

• În America latină, SUA a încercat să atragă statele de aici într-o cruciadă împotriva comunismului (Conferinţa de la Caracas, martie 1954) şi de a întări coeziunea Organizaţiei Statelor Americane

• Japonia a jucat un rol limitat şi subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin articolul 9 al Constituţiei din 3 mai 1947, i s-a impus un pacifism instituţional, prin care Japonia renunţă la recurgerea la forţă şi la întreţinerea oricărui potenţial militar. Dar, de la începutul războiului împotriva Coreei, America i-a solicitat reînarmarea şi încheierea tratatului din 1951. Japonia şi-a construit o forţă defensivă. Japonezii au cerut sovieticilor insulele Kurile şi sudul insulei Sahalin şi, mai important decât orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia, Sikotan). În ciuda impasului asupra contenciosului continental, japonezii şi sovieticii au semnat o declaraţie comună, punând capăt stării de război în octombrie 1956 permiţând restabilirea relaţiilor diplomatice normale. Japonia a fost admisă în ONU la 18 decembrie 1956.