Tratatele de pace de la sfârşitul celui

DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

8

Pacea în Europa

După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor născute din conflict şi asigurarea păcii în lume, prin crearea unui organism internaţional. Dar noua ierarhie mondială n-a însemnat şi reîntoarcerea la o adevărată pace, datorită neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA şi URSS).

Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui organism numit Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii celor cinci puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a reunit în mai multe reprize: în aprilie 1946 la Paris, în noiembrie – decembrie 1946 la New York, în martie aprilie 1947 la Moscova, în decembrie 1947 la Londra.

Tratatele de pace

Conferinţa de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis învingătorilor să elaboreze tratatele cu foştii sateliţi ai Germaniei (Italia, România, Ungaria şi Finlanda).

Italia În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.

România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar recupera teritoriul Transilvaniei de Nord, care fusese sub administraţie horthystă în perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieşire la Marea Neagră.

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de Nord, Rutenia subcarpatică, anexată de Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei, în profitul Cehoslovaciei.

Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km² Uniunii Sovietice, căreia trebuia să-i plătească grele reparaţii.

Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria şi Japonia au fost mult mai dificile.

Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente şi contradictorii. Tutela asupra Germaniei, cea din iunie 1945, era comună celor patru puteri, implicând existenţa unei autorităţi supreme : Consiliul de Control, compus din patru Comandanţi Şefi. Sediul său, Berlin, era împărţit în patru sectoare, dar o autoritate interaliată de guvernământ, Kommandatura, subordonată Consiliului de Control, asigura administrarea oraşului. Tutela comună presupunea înţelegere asupra unei politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privinţa obiectivului final, extirparea naţional-socialismului şi asigurarea victoriei democraţiei în Germania, foştii aliaţi erau în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte probleme.

La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei. Anglo-americanii doreau să reintegreze Germania în concertul naţiunilor, prin unificarea economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei (zona americană unificată cu cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute toate exigenţele lor de securitate. Regimului de tip marxist (naţionalizarea, laicizarea regimului şcolar şi reforma agrară radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei puteri occidentale i-au opus renaşterea instituţiilor politice şi economice liberale în zonele pe care le controlau. Neputinţa loveşte organizarea cvadripartită la nivelul Consiliului de Control, cum era Kommandatura. Tribunalul interaliat de la Nűrnberg este ultimul act de solidaritate a aliaţilor în ceea ce priveşte problema germană.